„Vânătorii de zmeie” de Khaled Hosseini

DSC03050

Sunt ultimele zile de decembrie, finalul copleșitor al unui an intens. Un an în care am râs mult, am petrecut cu oameni dragi, am călătorit și am aflat atâtea lucruri noi. Un an în care am citit, nu neapărat atât de mult precum mi-aș fi dorit, dar cu siguranță diversificat. Un an în care am acceptat provocări literare și am ieșit cu neîncredere din zona mea de confort literar, însă fiecare pas făcut a meritat din plin.

Fără să îmi propun neapărat, ultima carte despre care se întâmplă să scriu anul acesta face parte din zona ”provocărilor literare” despre care menționam mai devreme. O provocare care mi-a lărgit însă orizonturile…

O lectură care m-a făcut să simt că m-am dedicat în mod cumva discriminatoriu până acum doar unor literaturi comune, cumva accesibile ca regiune sau mai populare, fără să acord o atenție deosebită lumii arabe.

Rânduri care m-au făcut să caut informații despre o lume cu care m-am intersectat prea vag și nesemnificativ, până acum… Kabul… Afganistan… Cultura arabă, cutume, tradiții – vestimentare, gastronomice, relațional-sociale. Cartea este o frescă a unui tărâm bogat cultural. Este o poveste despre prietenie și loialitate, despre copilărie și frică, despre trădare, rușine și neputință și, într-un mod oarecum surprinzător, despre credință.

Romanul este o incursiune în viața lui Amir, fiul unui om de afaceri bogat din Kabul. Mama lui a murit la naștere, motiv pentru care singura familie pe care o cunoaște este formată din tatăl său – pe care mereu încearcă să îl impresioneze și să îl facă mândru – și servitorii lor, Ali și fiul lui, Hassan, de o vârstă apropiată lui Amir. Cei doi băieți, Amir și Hassan, chiar dacă aparțin unor clase sociale complet diferite, petrec mult timp împreună. Este o prietenie tacită, dar declarată și asumată doar din partea lui Hassan, băiat simplu, sărac, care nu urmează cursurile școlare, dar care este extrem de muncitor și de loial prietenului său. Într-o zi, loialitatea sa va fi însă pusă la încercare într-un mod odios, dar Hassan nu își trădează stăpânul și prietenul. Sub ochii lui Amir, Hassan este agresat sexual de un grup de tineri ranchiunoși, fără ca Amir să intervină în vreun fel pentru a-și apăra prietenul. Dintr-un dureros sentiment de rușine, Amir acționează necinstit, înscenând un furt care urmează să ducă, în ultimă instanță, la plecarea din viața lui a lui Ali și Hassan.

Peste ani, Afganistanul devine zonă de conflicte și război, iar Amir și tatăl lui părăsesc țara, ajungând în cele din urmă, în SUA. Este o viață nouă pentru ei, un nou început în care averile și poziția socială de odinioară nu mai înseamnă nimic. Amir crește, sub povara amintirilor trecute, urmează școli și apoi cursurile unei facultăți, se căsătorește, sub binecuvântarea tatălui său bolnav, cu fata pe care o iubește, însă cuplul nu reușește să aibă copii, iar acest lucru mocnește ca o umbră peste relația lor.

”Uneori, în timp ce Soraya dormea alături de mine, stăteam întins în pat și ascultam scârțâitul ușii batante de la verandă, pe care vântul o deschidea și o închidea ritmic, cântecul greierilor ascunși în grădină, și aproape că simțeam golul din pântecele Sorayei, de parcă era ceva viu, care respiră. Golul ăsta pătrunsese în căsnicia noastră, în râsul nostru și în momentele în care făceam dragoste. Și noaptea târziu, în întunericul camerei noastre, simțeam cum se ridică din interioriul Sorayei și se așază între noi. Cum doarme între noi. Ca un nou-născut.” (pg.207-208)

Totul pare a se afla pe un făgaș liniștit, iar Amir pare complet aclimatizat vieții sale, depășindu-și aparent trecutul, până într-o zi, când un prieten apropiat al tatălui său îl cheamă în Pakistan pentru a-și lua rămas bun, trăindu-și ultimele zile de viață. Urmează să afle un adevăr dureros, dar și să i se ceară să îl salveze dintr-un orfelinat mizer din Afganistan pe fiul lui Hassan, rămas orfan după ce talibanii i-au ucis mișelește părinții. Amir nu vrea inițial să dea curs acestei ultime dorințe muribunde, însă o face totuși. Este momentul când începe un nou drum al redescoperirii locurilor natale, dar și a unei reîmpăcări cu sine și cu trecutul, care nu putea să se producă fără revenirea în Kabul. Un Kabul care nu mai seamănă cu nimic din ce era odată, un Kabul dominat de semnul terorii și al fricii și al faptelor criminale.

”Am stat rezemat de unul dintre pereții de chirpici ai casei. Am simțit o legătură de sânge puternică cu aceste bătrâne pământuri… care m-a surprins. Fusesem plecat de suficient de multă vreme încât să uit și să fiu uitat. Aveam o casă într-un loc ce putea să fie la fel de bine într-o altă galaxie, dacă priveai lucrurile din punctul de vedere al oamenilor care dormeau dincolo de zidul de care mă sprijinisem. Credeam că uitasem ținuturile acestea. Dar nu era așa. Și, sub lumina semilunii palide ca osul de fildeș, am simțit Afganistanul fremătând sub picioarele mele. Poate că nici el nu mă uitase.” (pg. 263)

Aventurile prin care trece pentru a îl salva pe Sohrab sunt parcă un rău necesar, suferințe fizice și psihice prin care parcă trebuie să treacă, pe calea ispășirii, a iertării de sine și a reapropierii de divinitate.

”Îmi aștern jai-namaz-ul improvizat – covorul meu de rugăciune – pe jos și mă așez în genunchi, îmi plec fruntea la pământ, iar lacrimile încep să ude cearceaful. Fac o mătanie spre apus, apoi îmi amintesc că nu m-am mai rugat de peste cincisprezece ani. Am uitat de mult cuvintele. Dar nu contează, o să spun puținele cuvinte pe care mi le mai amintesc: La illaha il Allah, Muhammad u rasul ullah. Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul Său. Acum înțelegeam că Baba (n.n. tatăl său) se înșelase, că Dumnezeu chiar există și existase dintotdeauna. Îl văd în ochii celor de pe acest coridor al disperării. Asta e adevărata Casă a lui Dumnezeu, iar aici cei care L-au pierdut pe Dumnezeu Îl vor regăsi, nu în masjid – clădirea albă, cu lumini strălucitoare și minarete ca niște turnuri (n.n. moscheea). Dumnezeu există, trebuie să existe și mă voi ruga la El să uite că L-am neglijat în toți acești ani, că am trădat, mințit și păcătuit, pentru ca acum să-mi întorc fața spre El, acum, în ceas de cumpănă. Mă rog să fie pe atât de iertător, milostiv și îndurător pe cât scrie în Sfânta Lui Carte. Și este.” (pg.376-377)

 ”Există o cale pentru a fi din nou bun.” i-a spus Rahim Khan când l-a chemat în Pakistan, pentru a-i da șansa de a se vindeca de rănile copilăriei, dar și pentru a afla adevărata putere a vorbelor lui Hassan, ”Pentru tine, de încă o mie de ori.”

Astfel, vânătoarea de zmeie i-a legat pe copiii Amir și Hassan în zilele liniștite din copilărie. Într-o zi, când vânau zmeie s-a produs nenorocirea care a dus la înstrăinarea celor doi și tot zmeiele aveau să aducă, în ultimele file ale romanului, o urmă de zâmbet pe fața palidă și chinuită de necazuri și dezamăgiri a lui Sohrab, fiul lui Hassan.

”Am luat-o la fugă, cu pantofii mei sport împroșcând apa din băltoace, cu mâna încleștată pe sfoara zmeului ridicată mult deasupra capului. Trecuse atâta vreme de când nu mai făcusem asta, atâția ani, că mă întrebam dacă nu cumva o să mă fac de râs. Am lăsat mosorul să lucreze în voie în mâna stângă, în timp ce alergam, și am simțit cum sfoara îmi face o nouă tăietură la dreapta. Zmeul plutea acum deasupra mea, ridicându-se, rotindu-se, iar eu fugeam și mai tare. Mosorul se derula cu repeziciune, iar sticla îmi făcea noi tăieturi în palma dreaptă. M-am oprit și m-am întors. Am privit în sus. Am zâmbit. Sus de tot, zmeul meu plutea, înclinându-se ușor când pe o parte, când pe alta, ca un pendul, scoțând vechiul sunet de «pasăre de hârtie care bate din aripi» pe care îl asociam cu diminețile de iarnă din Kabul. Nu mai înălțasem un zmeu de un sfert de secol, dar brusc aveam iar doisprezece ani și vechile instincte mi s-au redeșteptat imediat.” (pg. 401-402)

 

~”Vânătorii de zmeie” de Khalid Hosseini (Editura Niculescu, București, 2017)~

Reclame

„Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin

       DSC03049

După ceva timp – zile, luni, anotimpuri – m-am întors la Vodolazkin. Impactul lui ”Laur” a fost atât de răsunător, încât nu am stat prea mult pe gânduri în fața provocării de a citi și alte romane scrise de el. Știam parcă în avans – sau simțeam – că va merita…

Ceea ce mi-a provocat în primul rând imaginația a fost titlul ”Aviatorului”. Primul gând a fost de fapt o întrebare: oare este vorba în mod real de un aviator? Sau e doar o metaforă vodolazkiană, asemenea altora cu care m-am intersectat? Cumva, o parte din mine se aștepta ca și în acest roman lucrurile să nu fie ceea ce par la o primă vedere. Cuvintele să nu dezvăluie totul… Ci să îndemne la căutări de sensuri… În schimb, exact la fel ca în cazul lui ”Laur”, titlul face trimiterea directă, indubitabilă, la personajul principal al romanului… E ca un intro suav…

Innokenti Platonov, eroul romanului, fără a fi în realitate aviator, realizează un zbor halucinant printe secole și ani, devenind subiectul unui experiment. Născut în 1900, Platonov este înghețat în azot lichid în anii ’20, cu consimțământul său, în lagăr fiind. Este dezghețat apoi în 1999, moment în care se trezește într-o cu totul altă lume.

           Trezit pe un pat de spital, memoria lui, viața lui, se reconstruiesc treptat, cu fiecare zi, cu fiecare rând scris în jurnalul solicitat de doctorul Geiger, asemenea unui puzzle cu infinite piese. Și cum în general sunt încântată de puzzle-uri, a fost mai mult decât fascinant să urmăresc construcția acestuia! Primii pași de viață, jocurile copilăriei împreună cu vărul Seva, moartea tatălui său, statul în chirie, împreună cu alți locatari, primii fiori inocenți de iubire, arestarea tatălui Anastasiei și apoi moartea acestuia în arest. Crâmpeie de amintiri din lagăr. Toate acestea reapar treptat în fața ochilor săi, ca și cum s-ar fi petrecut ieri, dar în același timp fiind atât de departe.

        ”Înalț cu el un zmeu. Alergăm pe plaja peste care coboară seara, chiar la marginea apei. Uneori luăm apă pe tălpile goale, și stropii sclipesc în soarele care apune. Ne închipuim aviatori. Zburăm în doi: pe locul din față – eu, pe cel din spate – Seva. Acolo, în aerul rece, e pustietate, singurătate, dar pe noi ne încălzește prietenia noastră. Dacă o să pierim, o să pierim împreună; asta apropie. Încercăm să schimbăm câteva cuvinte – acolo, sus -, dar cuvintele noastre sunt luate de vânt.” (pg. 23)

       ”După două zile m-am îmbolnăvit și eu. Simțind cum mi se inflamează tot mai tare gâtul cu fiecare oră, m-a cuprins fericirea. Anastasia și cu mine împărtășeam aceeași boală. Acum venea ea la mine și, culcată alături, îmi citea. Înțelegeam amândoi că ceea ce se petrecea între noi cam depășea ceea ce înseamnă îngrijirea unui bolnav, dar nu vorbeam despre asta și nu încercam să numim acest lucru. Numești – sperii. Definești – distrugi. Iar noi voiam să păstrăm.” (pg. 78)

        Peste toate flash-urile care recompun, încet-încet, întregul, tronează figura recurentă a lui Robinson Crusoe, romanul său preferat. De multe ori am avut senzația, cel puțin în prima parte a romanului, că Innokenti își reconstruiește viața și trecutul, pas cu pas, așa cum Robinson Crusoe își duce viața pe insulă, căutând o cale de a reveni în lume. Această căutare este comună celor doi, astfel că cei doi eroi, fiecare în romanul său, încearcă să se adapteze prezentului, necunoscutului. dar și să se întoarcă în lume, printre ceilalți. Doi solitari, doi luptători, doi temerari…

     Deseori apare prezent sentimentul deznădejdii, mai ales la impactul cu o realitate a imaginilor – orașul St. Petersburg, clădirile știute -, o realitate senzorială – alte zgomote ale orașului și ale vieții, decât cele cunoscute – și una emoțională – gândul că toți cunoscuții, toți oamenii de care fusese odinioară legat, nu mai sunt. În acest sens, extrem de grăitoare este întrebarea retorică adresată vărului său, la pg. 143: ”Seva, unde ești tu acum? În care mormânt?” Este același verișor care i-a produs o dezamăgire cruntă. Tocmai el, cel cu care se juca de-a Aviatorul, i-a semnat transportul într-un lagăr cu condiții din cele mai grele și cu șanse minime de supraviețuire.

Descrierea senzațiilor din lagăr, de după cumplitele bătăi m-au dus cu gândul la lecturile mele de acum câțiva ani, despre martirii temnițelor comuniste: ”Te târăsc sus pe trepte, te trag în «luminator». «Luminatorul» e partea de sus a bisericii, care servea înainte de far. Acum nu mai există acolo nici felinar, nici geamuri. Doar vânt, cel mai puternic vânt, cel care e în vârful dealului. Îi reziști o vreme, dar pe urmă rezistența dispare. Și timpul dispare – durata aceea care nu poate fi descrisă. Te lași în voia vântului aceluia, el îți va vindeca rănile, el te va duce în direcția care trebuie. Și zbori.” (pg. 181-182)

Diferența dintre lumea de odinioară și cea actuală este greu de surmontat. Aproape 80 ani în care lumea a evoluat, oamenii pe care îi știa au trăit și au murit. Și singurătatea: ”Încerc să reconstitui lumea aceea care s-a dus pentru totdeauna, dar rezultă numai niște biete fărâme. Și, peste ele, un sentiment – nu știu cum să îl exprim corect… Iată, noi eram în lumea de-atunci diferiți, străini, deseori dușmani, dar, dacă te uiți acum, vezi că eram cumva de-ai noștri. Timpul ne era comun tuturor, ceea ce, după cum se dovedește, înseamnă foarte mult. El ne făcea să fim participativi unul față de altul. Pentru mine este îngrozitor că acum toți îmi sunt străini. Toți, în afară de Anastasia și de Geiger. Ai mei sunt acum numai doi oameni, în timp ce înainte era toată lumea.” (pg.180)

Aceeași dragoste cu care se purta cu Anastasia odinioară se regăsește în paginile în care o îngrijește pe Anastasia cea vârstnică, în spital. O grijă fără rușine, fără limite de pudoare.

După ce Anastasia moare, Innokenti și Nastia, nepoata Anastasiei, se apropie în durere, dar și romantic. Este momentul în care jurnalul lui se întrerupe temporar, sub semnul dobândirii unui anumit echilibru. El va fi reluat însă la solicitarea doctorului Geiger, sub forma unor scrieri zilnice triple, ale fiecăruia dintre cei trei – Innokenti, Nastia și Geiger.

Atașamentul pentru Nastia are ceva din căutările de altădată. Practic Platonov încearcă să găsească în ea – și chiar are senzația că reușește acest lucru – ceva din trăsăturile, din ființa Anastasiei iubite, cea a tinereții lui: ”La înviere mă gândesc tot mai des. Despre ea vorbește și numele Nastiei. Uneori mi se pare că Nastia a înviat-o pe Anastasia, că ele sunt inseparabile și alcătuiesc o viață aparte, creată special pentru mine din două vieți diferite. Dar câteodată un astfel de gând mi se pare o nebunie, pentru că neagă unicitatea fiecărei vieți în parte. Ce pot spune cu certitudine este doar că le iubesc pe amândouă.” (pg.256)

Când Nastia rămâne însărcinată, cuplul e cuprins de bucurie. Însă același cuplu se schimbă oarecum atunci când Nastia acceptă, pentru Platonov, tot felul de apariții televizate și la evenimente, pentru sume importante de bani. Innokenti participă la ele de dragul ei, fiind mult mai interesat de lectură, de a recupera prin cărți istoria netrăită a țării sale, decât a se afișa în public.

Treptat, starea fizică a lui Platonov începe să scârțâie. Micile stângăcii devin semne ale deteriorării motorii. Miracolul supraviețuirii omului dezghețat începe să își arate fisurile. Innokenti simte apropierea sfârșitului: ”Îmi pierd puterea, memoria, dar nu simt durere – și văd în asta că mi se arată milă. Că doar știu ce e aceea suferința. Ea e îngrozitoare nu prin faptul că îți este chinuit trupul, ci prin faptul că deja nu mai nădăjduiești să fii eliberat de durere: ești gata să te eliberezi de trup. Să mori. Nu mai ești în stare pur și simplu să te gândești la lucruri precum sensul vieții, iar singurul rost al morții îl vezi în eliberarea de suferință. Dar când boala e liniștită, ai posibilitatea să te gândești la toate și să te pregătești pentru orice. Și atunci toate lunile, sau chiar săptămânile ce-ți sunt lăsate devin o mică veșnicie, încetezi să le consideri un timp scurt. Încetezi să le compari cu durata medie de viață și cu alte prostii. Începi să înțelegi că pentru fiecare om există un plan.” (pg. 351)

Am asemuit firul romanului cu cel din ”Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes, în ambele romane personajele principale evoluând asemenea unei curbe a lui Gauss. Părerea doctorului Geiger despre pacientul Platonov este extrem de grăitoare în a reliefa dinamica experienței pacientului său: ”Ce să mai spun de Innokenti – el are două vieți, ca două maluri ale unui fluviu mare. De pe malul de-acum se uită la cel de-atunci.

Căci el nu a trecut acest fluviu. Și fluviul nici n-a fost. Pur și simplu s-a trezit – iar în urma lui era apă. Ceea ce fusese cândva un drum devenise un fund de apă. Și pe acest drum el nu mersese.

Mi-a spus cumva că tânjește după anii netrăiți.” (pg. 264)

Finalul, oricum l-ai lua, este o prăbușire. Conține o dezvăluire spectaculoasă, care pe mine m-a luat complet prin surprindere. Dar dincolo de ea, Platonov rămâne cumva echilibrat, ca o punte între trecut și prezent, liant care se clatină, dar fără a își pierde integritatea. El se prăbușește, așa, delicat și marcant, ca figura aviatorului care s-a prăbușit sub ochii săi și ai vărului Seva, în copilărie. O prăbușire calmă și complet asumată…

~ „Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas Fiction, București, 2017)~

”Bal mascat” de Ionel Teodoreanu

DSC03048

Îmi era dor de Teodoreanu, de delicatețea, de sensibilitatea lui. ”La Medeleni” și ”Lorelei” sunt pentru mine lecturi dragi, marcante, genul acela de romane în care trăiești fiecare rând la intensitate nebănuită, astfel încât, la finalul lor, te simți pustiit. Genul de cărți care m-au însoțit la tot pasul, prin metrou, chiar pe stradă, făcându-mă să evadez din lumea mea și să uit de real.

Mi-era dor de Teodoreanu, așa că după mulți ani, am revenit la el, așa cum revii la un prieten drag, pe care îl știi mereu acolo, chiar dacă nu îl cauți decât rareori, dar îl porți mereu în suflet.

Am ales ”Bal mascat”, mai mult pentru Teodoreanu decât pentru titlu în sine. Mi-era dor să mă contopesc cu cartea pe care o citesc, atât de total. Mi-era dor de acest sentiment de contopire pe care îl trezesc mereu cărțile lui Teodoreanu în mine. Prefața m-a făcut să mă îndoiesc oarecum de alegerea mea, întrucât criticile prezentau romanul ca fiind inferior Medelenilor care l-au făcut pe Teodoreanu atât de cunoscut și iubit. Un alt semn de întrebare ridicat în prefața romanului se referea la imaginea Iași-ului pe care Teodoreanu îl prezintă într-o viziune bipolară. Culmea, tocmai Iași-ul care m-a cucerit iremediabil acum câțiva ani când am poposit cu entuziasm în inima Moldovei pentru a-i cunoaște minunățiile. Iași-ul atât de drag sufletului meu… Un Iași pe care Teodoreanu îl dezvăluie, prin intermediul personajului său principal, Andi Danielescu, aproape ca pe un erou, ca pe o ființă pe care ba o simpatizezi, ba o renegi, ba o iubești, ba o blamezi.

”Îl jigniseră cuvintele Ștefanei, dându-i conștiința futilității lui. Ea avea dreptate. Iașiul era pentru el un fel de opiu. Nu putea fără de el. Își iubea și-și ura otrava, dar nu putea trăi fără de ea.” (pg. 316)

În esență, Iași-ul apare ca o scenă imensă pe care se perindă, de-a lungul romanului, tot felul de măști. Unele rămân aceleași, cu trăsături constante și bine definite, de-a lungul spectacolului. Altele schimbătoare, snoabe, gata să alunge ineditul pentru a îmbrățisa vulgarul… Un… bal mascat!

Andi Danielescu este urmărit longitudinal în roman. Apare ca și copil. Apare ca și adolescent singuratic, care, cu tăcerile lui, își construiește printre colegi o figură superioară. Familia lui trăiește mereu cu teama că îl pândește o boală și că aceasta ar fi cauza zilelor sale petrecute închis în camera lui. Astfel, Andi este trimis să își petreacă verile la Agapia, pentru a se odihni și fortifica.  Agapia este oaza care îi aduce echilibrul, indiferent de vârstă (atât adolescentului dezorientat și indaptat, cât și tânărului soț, ulterior). Tot la Agapia, Andi trăiește primele experiențe intime.

Căutările lui, tristețile și tăcerile lui capătă însă un sens atunci când o cunoaște pe Ștefana, o tânără minionă, obișnuită cu călătoriile, aventurile și plimbările lungi, venită temporar în Iași împreună cu tatăl ei, Matei Velisar. Ștefanei îi împărtășește o mare parte din frământările sale, tot ce nu a spus niciodată nimănui, dezvăluindu-se cu o sinceritate de care nu se credea capabil. Cei doi se îndrăgostesc fulgerător unul de celălalt, în ciuda lumilor atât de diferite din care provin. Se căsătoresc fără pretenții și fast, bucurându-se doar unul de celălalt și își încep viața în doi la Iași, pe lângă familia Danielescu.

Autorul face salturi în timp între cele trei părți componente ale romanului. Prima parte, intitulată ”Andi”, îi urmărește acestuia copilăria. A doua, ”Bate cineva la poartă?”, relevă apariția Ștefanei și unirea lor, iar a treia, ”Nu-i nimeni. Se scutură castanul”, reflectă relația lor peste câțiva ani și transformările pe care timpul, anii, Iașiul, dar și măștile lui le aduc asupra lor.

Doamna Danielescu, mama lui Andi, este profesoară de Higienă, iar tatăl lui Andi este cadru didactic universitar. Andi  este fiul mijlociu al familiei. Duduia, sora lui mai mare, apare în prima parte a romanului ca o fată crescută pentru a fi o bună gospodină, docilă în relațiile familiale și nu foarte apropiată lui Andi. Luchi, fratele mai mic, nebunatic și nonconformist, este cel care îi poartă însă mereu de grijă. Iubirea lui pentru fratele său mai mare are ceva ilar în manifestări, dar și ceva candid:

”Dar mintea lui Luchi lucra necontenit pentru «salvarea lui Andi». Auzise de efectele salutare ale transfuziunei de sânge și hotărâse să ofere el «un litru-două de sânge» de-al lui pentru Andi. Se antrenase să mănânce cât șapte, ducând o viață foarte igienică, ferindu-se și de femei, pentru a-și pregăti un sânge bun, numindu-se în sinea lui, c-un zâmbet: «Vaca lui Andi».” (pg. 53-54)

 Luchi rămâne, până aproape de final, cel mai aproape de cuplul Andi-Ștefana, însă atunci când Andi preferă să se conformeze social, implicându-se tocmai în spectacolul de măști care, la nivel declarativ, îi repugnă, între cei doi frați are loc o ruptură.

Cea mai intensă parte a romanului este cea de-a treia. Au trecut câțiva ani de când Andi e căsătorit. Cu sprijinul Ștefanei, el pășește pe urmele tatălui său, devenind la rându-i cadru universitar.

Practic, în Andi are loc un conflict mocnit, care capătă amploare pe măsură ce el începe să își dorească alte lucruri decât afirmă. Lipsa de comunicare între el și Ștefana este dureroasă și nu face decât să adâncească și mai mult prăpastia dintre soți. Între timp, sora lui s-a căsătorit cu un avocat bogat și încearcă să îl atragă în viața mondenă și snoabă pe care o are, încercând să îl ademenească și cu prezența Magdei Boldur, o fostă colegă de liceu de-a lui Andi, îndrăgostită de el, devenită cântăreață cu renume internațional. Dacă până la un punct, Andi, Ștefana și Luchi formează un trio care respinge ideea conformării sociale prin participarea la seratele pompoase ale Duduiei, evitându-le pe cât posibil și respingându-le frivolitatea, treptat Andi părăsește triunghiul, lăsându-se angrenat în evenimentele mondene organizate de sora lui. De ce face asta? Pentru că acolo, printre măști și frivolitate, el are încă imaginea de om superior, creată în adolescență. Persoana Magdei îi dă, de asemenea, sentimentul încrederii în el însuși, pentru că o poate domina și pentru că ea îl venerează invariabil. Comparativ, acasă, lângă Ștefana, se simte inferior. Inferior și lipsit de încredere în sine în fața transparenței ființei ei care se poartă așa cum crede și simte, nu așa cum și-ar dori alții. Ștefana este un fel de what you see is what you get, fără nicio mască în dotare, fără dorințe ascunse, sinceră cu sine și cu ceilalți și corectă în aprecieri. Astfel, o parte din Andi tânjește după dezirabilitatea socială, iar această parte își face treptat tot mai resimțit glasul. Egoul lui Andi se hrănește din aprecierile exterioare căsniciei lui – aplauzele studenților în amfiteatru, atunci când predă, dar și imaginea de intelectual profund pe care o are în Iași.

Problemele cuplului sunt atât de profund marcate de lipsa de comunicare dintre cei doi, încât, citind acele pagini, am simțit o tristețe intensă pentru această deteriorare nenecesară. Simțeam că există soluții pentru ei și mă revolta faptul că ei nu le văd. Am uitat că sunt un simplu cititor al unei povești, intrând în rolul observatorului în căutare de soluții, ca și cum ar fi fost cuplul meu, relația mea, căsnicia mea în joc. Eroii lui Teodoreanu nu aveau însă nevoie de soluțiile mele, deoarece destinele lor erau demult trasate de condei. Apogeul acestui conflict al tăcerii mi s-a părut concentrat în momentul în care Luchi le face o  vizită pentru a aniversa căsătoria lor, iar ei au uitat cu desăvârșire de această aniversare, Andi culcându-se enervat, iar Ștefana rămânând cu gândurile ei (pg. 305). Un alt moment de intensitate mare este cel în care Luchi se îmbată, supărat fiind că Andi frecventează cercul snobilor la conacul surorii lor (pg. 354). Aceste necazuri au vagi tendințe de ameliorare ce coincid cu vagile momente lucide, de revenire ale lui Andi, adică acelea în care își amintește ce mult o apreciază pe soția lui și faptul că nu vrea să o piardă. Un astfel de moment este localizat spre finalul cărții, când, vacanța de vară petrecută la Agapia, norii, munții, ploile și plimbările lungi regăsite îl fac pe Andi să se redescopere, ca înainte, să-și recapete echilibrul interior, să-și redescopere sinele, dar și dragostea pentru Ștefana

”Regăsind-o pe Ștefana, regăsise în sufletul lui mirosul fragilor pe care-i întâlnești în munți numai atât de aromați cum sufletul îi scoate din adâncul lui în clipele de mare puritate a dragostei. Nu mai cetea nici cărți, nici ziare, nici scrisorile pe care le primea. Privea numai ce-arată munții și asculta glasul Ștefanei. Și devenise ca și munții de pe acolo, un elan spre cer, vânjos și îndârjit sihastru, împrejmuind o albă monastire și un glas de clopot.” (pg. 357)

Revenirea e însă doar temporară, ca și alte reveniri ale lui și ale relației. Reîntors la Iași, la reluarea cursurilor universitare, Andi cade iarăși pradă vechilor lupte interioare. În esență, personajul lui Andi este la fel de instabil precum e viziunea lui asupra Iași-ului.

Finalul este o plecare, fără rămas bun. Un nou început de drum. Oare va mai fi loc pentru vreo revenire? Nu vă voi oferi un răspuns în acest sens. Vă spun doar că Andi devine ceea ce părinții lui își doreau pentru el, un politician cunoscut, având la braț femeia care să îl completeze fizic, nu și sufletește, continuându-și astfel defilarea prin… balul mascat…

 

~ ”Bal mascat” de Ionel Teodoreanu (Editura Minerva, București, 1970) ~

„Laur” de Evgheni Vodolazkin

DSC01743

”Laur” a fost o altă întâlnire oarecum pregătită. Genul de carte cu care parcă trebuia să mă intersectez. A devenit o lectură pe care pur și simplu trebuia să o parcurg, căci îmi fusese recomandată de cineva în ale cărui gusturi literare chiar mă încred. Asta în condițiile în care am învățat, în timp, să nu am încredere chiar în orice recomandări venite de oriunde. M-am învățat să fiu selectivă în a acorda credit. ”Laur” e genul de carte care îți grăiește însă enorm chiar fără să o deschizi, ci doar privindu-i coperta. E genul de copertă care spune deja atât de multe și totuși prea puține. Ai deja informația explicită că este o carte cu orientare spirituală, însă asta nu e tot. ”Laur” e cu mult mai mult…

Este un drum inițiatic, o căutare perpetuă a sinelui, o încercare constant dureroasă de împăcare cu propriul destin, cu propriile decizii și greșeli. Personajul principal, urmărit longitudinal în roman, crește cu fiecare filă a cărții, sub protecția unui bunic iubitor. Copilul Arseni învață de mic să se mulțumească cu puțin, învață meșteșugul bunicului, acela de a cunoaște plantele și efectul lor tămăduitor asupra diferitelor afecțiuni ale corpului omenesc. Învață astfel ce înseamnă să îți ajuți aproapele fără să ceri nimic în schimb – necondiționat. Întâmplarea face ca atunci când procesul acesta de învățare se definitivează, adolescentul Arseni să se confrunte cu pierderea dureroasă a singurului părinte pe care l-a avut cu adevărat. Hristofor părăsește lumea aceasta împăcat cu moștenirea pe care o lasă nepotului. Arseni a moștenit de la bunicul său darul tămăduirii, iubirea față de natură și față de aproape și comunicarea dincolo de cuvinte cu ființele și mediul înconjurător. Arseni vede suferințele dincolo de cuvinte și declarații. Și le vindecă de asemenea fără cuvinte. Puterea vindecării îi vine din credință și rugăciune profundă, iar oamenii vin la el pentru vindecare așa cum odinioară veneau la bunicul său.

Când nevoia o aduce pe Ustina la Arseni, acesta abia se acomodase cumva cu singurătatea. Dragostea lor e fulgerătoare, pură și frumoasă, dar în același timp egoistă și distrugătoare. Scena în care Ustina dă naștere fiului lui Arseni este de o intensitate extraordinară. Treptat, nașterea este aducătoare de moarte, iar rândurile sunt de o tristețe răscolitoare. Le-am lecturat cu adâncă durere, încercând să alung cumva cumplitul deznodământ și încercând să mă împac cu un sentiment de sfâșietoare nepuțință. A lui Arseni, a mea…

Relația lui Arseni cu Ustina nu se rupe însă, iar dragostea dintre ei rămâne la fel de vie pe tot parcursul romanului. Arseni vorbește constant cu iubita lui, iar dialogul lui are o duioșie fără seamăn. Ustina rămâne tovarășul permanent din sufletul lui Arseni, cea care nu îl va părăsi în călătoria lui. El așteaptă în acest dialog răspunsuri de la ea, sub formă de semne și mereu vorbește cu ea ca și cum așteaptă cu adevărat aceste răspunsuri.

„Dragostea mea, îi spune Arseni Ustinei în port, e foarte posibil ca exact aici să fie sfârșitul drumului meu. Dar nu sfârșitul iubirii mele pentru tine. Dacă faci abstracție de partea tristă a lucrurilor, poți să te bucuri că drumul meu se încheie într-un loc atât de frumos – cu vedere la mare, spre o insulă îndepărtată și spre întreaga strălucire a lumii. Dar cel mai important lucru e că mă bucur că ultimele ceasuri mi le voi petrece cu cuviosul bătrân Simeon, a cărui căință, spre deosebire de a mea, s-a împlinit. Îmi pare rău, dragostea mea, că am reușit atât de puțin, dar cred cu tărie că dacă Atotbinevoitorul mă va lua acum, toate cele nefăcute de noi le va face El. Fără această credință, existența – și a ta, și a mea – nu ar avea sens.” (pg. 240)

În încercarea de a-și găsi liniștea, Arseni devine Ustin și pleacă în lumea largă, ajungând să caute a ajuta cât mai mulți oameni aflați în nevoie. Scopul faptelor lui bune fără număr este acela al mântuirii iubitei sale și a pruncului fără nume născut de aceasta. La fiecare pas, se face util, vindecând oamenii de ciumă și de alte afecțiuni cumplite ale vremii. Rămâne însă un personaj de cele mai multe ori neînțeles, dar valorizat și apreciat pretutindeni pentru darul său.

”Mâinile lui Arseni și-au amintit repede activitatea uitată și acum îngrijeau singure ravagiile ciumei. Uitându-se la mișcările abile ale mâinilor sale, Arseni începu să se teamă că acțiunea lor va deveni rutină și că va alunga acea putere formidabilă ce li se transmitea prin el bolnavilor, dar care nu mai avea nici o legătură directă cu arta medicală. Vindecând oamenii, Arseni observa tot mai des că tocmai de această putere, iar nu de sulful pisat și de gălbenuș e legată înzdrăvenirea lor. Sulful și gălbenușul nu dăunau, dar, după cum începu să i se pară lui, nici nu ajutau substanțial. Important era lucrul interior al lui Arseni, capacitatea lui de a se concentra în rugă, dispersându-se în același timp în bolnav. Și dacă bolnavul se însănătoșea, aceasta era însănătoșirea lui, a lui Arseni. Dar dacă bolnavul murea, murea odată cu el și Arseni. Și, simțindu-se viu, îl înecau lacrimile și rușinea că bolnavul murise și el iar el era în viață. ” (pg. 266)

Drumul spre Ierusalim pe care îl parcurge împreună cu cel care îi devine prieten, Ambrogio, relevă un alt parcurs revelator în care discuțiile celor doi, dincolo de aventurile pe care le au și de misticismul lor, sunt de o profunzime deosebită. Împreună, cei doi sunt o combinație mai mult decât interesantă: un vindecător mistic, în căutarea liniștii, a împăcării cu sine și cu divinitatea, împreună cu un vizionar preocupat de sfârșitul lumii. Unul vede în oameni, în corpul uman, celălalt vede în timp, în istorie.

”Ambrogio își desfăcu nasturii de sus ai caftanului. Am să spun ceva ciudat. Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aș putea eu ști viitorul de vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conștiința omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închiși în timp din cauza slăbiciunii noastre. Atunci, după părerea ta, și sfârșitul lumii există deja, întrebă Arseni. Nu exclud acest lucru. Există doar moartea fiecărui om în parte – oare acesta nu este un sfârșit particular al lumii? La urma urmelor, istoria generală este doar o parte a istoriei particulare. Se poate spune și invers, observă după ce se gândi puțin Arseni. Se poate și invers: aceste două istorii nu pot dintru început una fără alta. ” (pg. 207)

Reuniunea lor pe acest traseu este oarecum nefirească. Un rus și un italian pornesc spre mormântul sfânt spre a împlini dorința unui tată îndurerat. Previziunile lui Ambrogio m-au făcut efectiv să caut informații, să caut confirmări că faptele istorice respective chiar s-au petrecut în acel mod. Să nu uităm că vorbim despre perioada Evului Mediu, despre anii anteriori descoperii Americii în care circulau tot felul de legende, azi complet neverosimile, despre Pământ – de exemplu, faptul că în emisfera sudică ar circula oameni cu capul în jos sau ar exista tot felul de ființe supranaturale. După Ierusalim, Arseni merge la mănăstirea Kiril, cu care s-a mai intersectat de-a lungul existenței sale. Tuns în monahism, ia numele de Ambrozie, după numele mult iubitului său prieten. Când se retrage sihastru în pădure, devine Laur.

Astfel, nu doar personajul principal devine, de-a lungul romanului, ci și romanul în sine are valențe diferite. Este pe rând o scriere despre familie, apoi una despre dragoste romantică, dar și despre dragostea față de aproape în general, apoi un roman despre prietenie. Autorul însuși marchează etapele cheie ale acestei deveniri, împărțind romanul în ”Cartea cunoașterii”, ”Cartea renunțării”, ”Cartea drumului” și ”Cartea liniștii”. De altfel, caracterul circular al scrierii este lesne de observat. Laur se întoarce de unde a pornit la drum, în ținuturile natale, găsindu-și sfârșitul după ce încearcă, cu ultime, dar decisive eforturi, să salveze un suflet și un pui de om. De data asta, pruncul e salvat, dar moartea iar se strecoară în mod insiduos pe lângă naștere. În același loc, într-un context similar, moartea și nașterea devin eroine pe aceeași scenă, ca odinioară, jucându-și fiecare rolul ei. Doar că de data aceasta, moartea aduce liniște, nu tulburare.

În ciuda încercărilor numeroase, viața lui Laur a fost dăruire prin excelență. Dăruire față de aproape, până la sacrificiul de sine. Până și testamentul lui relevă acest lucru, fiind tot un act de dăruire supremă, chiar dacă sub o formă neașteptată, una care nu respectă nici obiceiurile și nici canoanele religioase ale vremii…

 

 ~ „Laur” de Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas Fiction, București, 2017) ~

„Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu

DSC00206

Mi-e greu să adun cuvinte despre acest roman… Am auzit vorbindu-se despre el atât de frumos, într-un început de vară cu multe stele pe cer, convinsă fiind să îl procur, să îl citesc. L-am lecturat abia după mai bine de un an, timp în care m-a așteptat, răbdător, în bibliotecă. Urmărind mișcările indecise cu care aleg, de fiecare dată, următoarea lectură, având mereu sentimentul că sunt de necuprins cărțile care mă așteaptă. Am așteptat apoi, înca vreo două luni după ce am terminat-o, ca ea să se aștearnă peste sufletul meu răvășit în timpul lecturii.

         Începându-mi călătoria, am ajuns destul de rapid la sentimentul că această carte are darul să treacă cititorul prin toată paleta de trăiri afective posibile. Cât poate îndura ființa umană, pusă în situații limită, în care ajunge printr-un șir nesfârșit de erori și nepăsare și chiar răutate umană, e de neimaginat. Parcurgând rândurile cărții, nu puteam decât să mă consolez cu faptul că e ficțiune și nu viața reală a cuiva. Istoria însă își are umbrele ei și știm cu toții câte destine au fost frânte în perioada în care se derulează acțiunea romanului.

          Johann Moritz, un țăran din satul Fântâna, are visuri de a călători și a munci în America pentru a își face un rost și a reveni acasă cu suficiente economii pentru a își construi o casă, o viață decentă. Planurile lui sunt date peste cap atunci când iubita lui e alungată de acasă de părinți, moment în care Moritz își asumă cu maturitate relația și o ia pe fată în căsătorie, în ciuda împotrivirii familiei sale. Ajunge să fie arestat în anii premergători celui de-al doilea război mondial, dintr-o invidie a polițistului din sat care își dorea o aventură cu soția lui Johann, Suzana. Acesta îl declară “periculos” autorităților, recomandând arestarea lui Moritz. Timp de 13 ani, Moritz, fără să poată afla de ce a fost arestat,  călătorește dintr-un lagăr în altul, muncind în toate modurile cu putință. Sub pecetea efortului fizic, a foametei, condițiilor de detenție mizere și profundei suferințe fizice și sufletești, trece de la un nume la altul, de la o identitate la alta, chiar de la un cult religios la altul, printr-un șir nefericit de evenimente al căror fir și rezolvare cu greu le mai poate cineva găsi. Este ba roman, ba ungur, ba neamț, ba evreu, ba prieten, ba dușman al puterilor militare ale vremii, nereușind nicicum să demonstreze “puterii” ce se schimbă mereu, adevărata sa identitate, dar sperând constant, indiferent de drumul celor 105 lagăre prin care trece, că undeva, cumva, va reuși să se elibereze pentru a se întoarce acasă la soție și copii.

          La un moment dat, când i se inoculează ideea că Suzana nu îl mai așteaptă, Moritz ajunge să își construiască o viață substitut. În drumurile lui prin lagăre, reîntâlnește oameni de acasă, pe cei care au încercat prin eforturi mari a-i da de urmă, la un moment dat, când încă negura nu se coborâse cu totul peste țară. Astfel, Preotul Koruga este lumina vieții satului, dar și a lagărului în care se reîntâlnește cu Moritz, o lumină ce, treptat, se va stinge. Fiul său, Traian Koruga, trece prin dileme filosofice profunde și sfârșește prin capitularea în fața nedreptăților îndurate de către el și soția sa, Eleonora West. Am avut sentimentul, în acest punct al cărții, că, de undeva, omul simplu, de la țară, având așteptări diferite de la cei din jur, rămâne cumva mai echilibrat, în astfel de situații critice, comparativ cu un intelectual școlit, găsindu-și cumva, resurse interioare de a depăși dificultățile și de a înainta, chiar și atunci când aparent nu există scăpare, mai departe pe calea existenței:

          “Religiozitatea gravă cu care mânca Johann Moritz paraliza orice scepticism și impunea tăcerea. În el nu era nimic teatral, nimic de prisos. La această oră a mesei, Johann Moritz se integra în marele ritm al naturii. El mânca așa cum arborii își sorb seva din adâncul pământului. Făptura lui se confundă cu actul pe care îl săvârșea: fără a mai vedea nimic în jurul lui, era în această clipă el însuți – și atingea cu esența ființei lui natura, devenind una cu ea.

                  După ce a terminat de cules cu vârful lingurii fiecare strop de supă din gamelă, a rămas câteva secunde cufundat în contemplarea spectacolului din fața ochilor lui – spectacol pe care-l vedea numai el – apoi și-a împreunat cele trei degete de la mâna dreaptă și și-a făcut din nou cruce.” (pg. 227)

          Astfel, descrierea atât de brută a vieții satului, de o acuratețe desăvârșită, precum și comuniunea om-natură extraordinar creionată în pasajul de mai sus, m-au dus cu gândul la “Ion” al lui Rebreanu și la “Moromeții” lui Preda.

              După mult timp și chinuri nesfârșite, Johann este eliberat și revine la soția lui și la copii, pe care abia îi mai recunoaște, de dincolo de timp. Se bucură 18 ore de libertate, retrăind clipele liniștite de fericire care l-au unit pentru totdeauna de Suzana. Iar după această fericire mult așteptată, dar atât de limitată de timp, norii grei aduc din nou neguri de incertitune peste viitorul său…

             Virgil Gheorghiu reușește o frescă cumplit de realistă a unei lumi care, din nefericire, chiar a existat. O lume a destinelor chinuite de nedreptate, de răutate și de manevre militare care nu țin cont de nimeni și de nimic. Este “- Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societății occidentale. E ora actuală. Ora exactă!…” (pg. 39)

 

~ “Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu (Editura Gramar, București, 2004) ~

„Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade

DSC09462

Anii adolescenței mele au fost marcați în mod iremediabil de un nume… Mircea Eliade. Ne-am cunoscut prin liceu, între filele “Romanului adolescentului miop”, iar identificarea dintre adolescenta de atunci și eroul “Romanului…” a fost atât de dureros de exactă pe alocuri, încât am lecturat mai apoi tot ce am găsit de Eliade, căutându-l mereu, căutându-mă, în paginile lui și găsindu-mă, cu o acuratețe greu imaginabilă. Multă vreme am considerat aproape ireal de acurat modul în care Eliade reușește să descrie, în rândurile lui, prin cuvinte, bogăția interioară a sufletului uman. Afectivul, atât de greu de înțeles din exterior, dar cu atât mai dificil de redat în cuvinte, părea că se relevă în scrierile lui cu o precizie cruntă, așa cum nu credeam că poate exista.

           Tot pe atunci am pătruns prima oară mirajul “Nopții de Sânziene” și de atunci, ani de-a rândul, am considerat acest roman ca fiind cea mai reușită scriere din câte există. L-am considerat romanul meu de suflet… Acum, reîntâlnindu-mă cu el după o seamă de ani și de lecturi destul de variate parcurse între timp, pot spune că am regăsit și retrăit emoțiile care m-au încercat atunci când l-am citit prima oară. Cu siguranță, l-am inteles mai în profunzime și l-am privit cu mai multă maturitate.

        Personajul principal al “Nopții…”, Ștefan Viziru, este el însuși un căutător. Un căutător, așa cum îmi părea mie adolescentul Eliade odinioară. El se caută parcă pe sine în fiecare filă din carte, dând mereu sentimentul că nu se găsește, că nu știe unde își dorește cu adevărat să se afle sau ce își dorește cu adevărat în viața lui. De cele mai multe ori serios, cu preocupări filosofice și dileme alese, Ștefan poartă cu sine un mister greu de înțeles pentru cei care îl întâlnesc. Oscilând între Ioana, soția sa și Ileana, fata pe care o întâlnește în împrejurări enigmatice și pe care o caută din când în când, Ștefan nu pare a fi nici un familist devotat, nici un prieten responsabil, ci mai degrabă un intelectual axat pe sine, care, în căutarea-i nesfârșită, în nehotărârea-i dilematică și în dorința permanentă de a pătrunde ițele destinului și de a ieși din Timp, rămâne cumva nefericit și singur.

           Pentru Ileana, “Ștefan era un om ciudat. Avea o frumusețe virilă și totuși fragilă, copilăroasă care o tulburase. Nu-și putea explica prea bine ce o atrăgea la el, poate lipsa lui de vulgaritate și felul lui straniu, aproape misterios, de a fi; o privea uneori lung și zâmbea ca și cum ar fi citit cine știe ce gânduri ascunse înapoia frunții ei, gânduri pe care ea nu le ghicea. Se simțea atrasă și de neînțeleasa lui tristețe, pe care o trădau tăcerile, absențele lui.” (volumul I, pg. 87).

           De altfel, romanul este presărat de tot felul de personaje interesante, care apar și dispar de pe scenă, într-o înlănțuire necronologică a evenimentelor și în rame nenumărate, dar și într-un context istoric ce devine, la un moment dat, unul al războiului și al calamităților naturale. Astfel este și Spiridon Vădastra, un oportunist ipocrit și fără scrupule, care devine, dintr-un personaj enigmatic cu care Ștefan se intersectează la un moment dat, o figură episodică care reapare periodic în roman, reîntărind de fiecare dată impresia ințială de individ meschin, mincinos și laș. Soția lui, Irina, constituie, pe de altă parte, o figură complet antitetică. Ea pare întruchiparea angelică a corectitudinii și a binelui suprem, o prietenă devotată, o ființă de o bunătate fără seamăn, dispusă să ofere ajutor oricui, necondiționat, fără a sta pe gânduri. Nu de puține ori m-am întrebat oare de ce a ales Eliade să întrupeze Meschinul și Binele în aceeași familie… Poate tocmai pentru a evidenția atât de bine contrastele caracteriale.

         Biriș, Bibicescu, Cătălina, Mișu Weissmann, Antim, domnișoara Zissu sunt toate personaje ale căror povești se întrepătrund, definindu-se iremediabil pe scena romanului. Moartea își face și ea însă apariția, în mod nimicitor, lăsând urme adânci în sufletele eroilor și schilodind parcă, prin durerea ce o provoacă, viziunea unui viitor mai bun.

             Astfel, parcă doar atunci când o pierde definitiv pe Ioana, Ștefan înțelege cu adevărat ce e durerea, precum și cine e el, ca parte a familiei pe care a avut-o, fără a fi în mod real implicat și prezent în ea. Deși mai mult preocupat de propriile dileme decât de oamenii din viața lui, într-un mod aparent surprinzător, Ștefan iubește pe tot parcursul acestui roman, iubește profund, iubește sincer, iubește longitudinal, IUBEȘTE, dar fără a reuși însă să construiască o relație stabilă și durabilă pe baza sentimentelor lui. Dragostea lui, aflată mereu sub lupa destinului, pare mai degrabă distructivă decât constructivă.

              De altfel, Destinul, este acel element misterios care îl preocupă intens și constant pe Ștefan, da capo al fine, fiind, de asemenea, un subiect care îi provoacă neliniște continuă atât lui, cât și altor personaje din roman. Fuga nestăpânită după explicații și răspunsuri îl orbește în așa măsură încât uită să-și trăiască viață, nefericindu-i și pe ceilalți…

         “Destinul. Ai reflectat vreodată asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Ascultă-mă, am să-ți spun ceva pe care nu l-am spus încă la nimeni: Destinul este, de fapt, porțiunea de Timp pe care ne-o îngăduie istoria. Este deci ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau șaptezeci, n-are importanță, este întotdeauna foarte limitat.” (volumul al II-lea, pg. 245).

 

~ “Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade (Litera International, București, 2010) ~

„Shogun” de James Clavell

james-clavell-shogun

Când am deschis cartea lui Clavell, nu știam cum să o întâmpin… Cum să o citesc… Cu ce privire să o privesc… Nu mă vedeam a o citi vreodată. Poate pentru că, la o primă impresie asupra subiectului, pare a nu fi pe structura mea literară. Astfel, m-am întâlnit cu Clavell grație unui proiect curajos în care mi s-a propus să-mi depășesc limitele și să încerc ceva nou. Practic, întâlnirea cu Clavell a fost neașteptată. Și, ca orice întâlnire de acest soi, ea a avut urmări aproape neverosimile…

O întâlnire sau o poveste antitetică despre două lumi total diferite, care, privite în oglindă, nu doar că se află pe părți îndepărtate ale globului, ci au obiceiuri și diferențe culturale incredibile și atât de marcante. Liantul dintre cele două lumi, un pilot britanic de navă olandeză de secol 17, într-un context istoric conflictual și tumultuos, naufragiază, împreună cu al său echipaj, pe malurile Japoniei.

Blackthorne este, la început, prizonier al japonezilor și va rămâne oarecum astfel până la finele celor 1300 pagini ale romanului și, aș putea spune, chiar și dincolo de ele. Prizonier al japonezilor, dar și al propriilor planuri și năzuințe ascunse de a evada din acest prizonierat și de a se întoarce acasă, la familia lui, Blackthorne va deveni, treptat, o piesă importantă pe scena japoneză a vremii, motiv de discordie între marii conducători și un mijloc prin care ei să aibă acces la informații prețioase. Tot el constituie un element periculos pentru comunitatea iezuită aflată în zonă, care încearcă să capete influență și cât mai mult adepți. Ceea ce pare la început o diferență incomensurabilă de stiluri de viață, cultură, religie, percepții și mentalități, ajunge să devină o viață posibilă, demnă de a fi trăită, chiar dacă pe un teritoriu străin. La inceput, Blackthorne are dificultăți serioase în a accepta hrana japoneză, obiceiurile legate de igienă, respectul și cumpătarea în interacțiunile interumane, dar și aspectele ce țin de viața intimă pe care autorul o numește, într-o manieră delicată, “împărțitul pernei”. Totuși, chiar și atunci când conștientizează diferențele categorice între viața din țara natală alături de familia să și cea din Japonia, Blackthorne nu renunță la ideea reîntoarcerii pe meleagurile autohtone.

În privința “împărțitului pernei”, ceea ce erau subiecte tabu pentru europeni, Blackthorne descoperă a fi conversații și practici firești la japonezi, nu doar necondamnate sau judecate de nimeni, dar unanim integrate în stilul de viață de către toată lumea. La nivel gastronomic, el învață treptat să accepte orezul, peștele și sake-ul, în detrimentul fripturii de fazan sau iepure și grogului. În ceea ce privește igiena, baia zilnică care la început este o corvoadă, ajunge să fie un obicei sănătos și relaxant. Astfel, ceea ce i se pare la început inimaginabil de “consumat”, devine ușor-ușor acceptat, iar spre finalul romanului, chiar “plăcut la gust”. Și acest parcurs poate fi generalizat de la hrana cotidiană și la ritualul zilnic al igienei, până la modelarea comportamentelor interumane, în scopul obținerii respectului reciproc. La acest nivel, atunci când nu înțelege reacțiile japonezilor din jurul său, Blackthorne învață să nu se mai repezească în a face prezumții și încearcă să empatizeze cu japonezii din perspectiva culturii și mentalității lor. Practic, întreaga carte stă sub semnul răbdării. Blackthorne se adapteazăcu răbdare și aparent pe nesimțite unui stil de viață care i s-a părut, inițial, de neimaginat. Tot răbdarea este însă și virtutea pe care principalul conducător japonez, aspirant nedeclarat la titulatura de “Shogun”, inteligentul strateg Toranaga, știe să o conserve, să o speculeze, să o cultive, astfel încât ea să dea roade bogate în strategiile sale de luptă. Toranaga se dovedește a fi genial în încercările sale de a-și urmări interesele ierarhice.

Ca și comportament, relațiile dintre conducătorii japonezi nu diferă foarte mult de paginile din istoria țărilor europene. Liderii nu-și dezvăluie niciodată integral planurile, disimulează, testează adversarul, trădează și sunt în stare să sacrifice aliații mai slabi pentru a-și putea îndeplini scopurile. Pentru acele vremuri, principiul machiavelic “scopul scuză mijloacele” pare atât de general valabil.

Dincolo de intrigile creionate pe tabla ierarhică a țării care l-a adoptat, Blackthorne devine cu adevărat Anjin-san. La început, primește acest nume conjunctural, însă fără să-și dea seama, el parcurge un proces de transformare crunt căruia îi face însă față. Pe tot parcursul romanului el se transformă, dar și transformă la rândul său. Învață o limbă complet nouă, dar și să pătrundă și să înțeleagă, într-o anumită măsură, cultura și mentalitatea țării în care a ajuns. Ajunge să înțeleagă că aici viața este valorificată parcă altfel, iar moartea nu este de privit cu spaimă, câtă vreme ea e primită cu demnitate. Devine, de-a lungul romanului, un adevărat samurai. Curajul, forța fizică, dar și istețimea și priceperea îi asigură, de-a lungul acțiunii, supraviețuirea, dar și simpatia și admirația multora dintre japonezii cu care are tangențe.

Anjin-san învață de la poporul japonez, dar mai ales de la cea care ajunge să îi fie iubită, ce sunt cu adevărat demnitatea și loialitatea, iar Mariko învață de la “barbarul englez” ce e dragostea, sentiment pe care japonezii acelor vremuri nu îl denumeau ca parte a existenței lor. Mariko câștigă până la urmă bătălia împotriva dușmanilor stăpânului său, iar Anjin-san găsește motivația de a depăși pierderea corabiei sale, parte atât de importantă din el, construind o altă navă, mică, curajoasă și grațioasă, precum iubita lui japoneză. Am privit cumva momentul acesta ca pe un soi de reîncarnare a lui Mariko, ca și cum spiritul ei va veghea asupra lui în continuare, fiindu-i mereu aproape, una cu el, dându-i putere și sprijinându-l pentru totdeauna în planurile sale, dincolo de toate intrigile și de toate cele multe file ale cărții…

 

~ “Shogun” de James Clavell (Editura Univers, București, 1988) ~

„Demonii” de F.M. Dostoievski

DSC08405

Decembrie… Dor de Dostoievski! Dor de iernile rusești descrise în romanele lui…

Liceană fiind, m-am răsfățat cu mai multe dintre romanele lui, începând, desigur, cu “Crimă și pedeapsă”. Probabil era cel mai vehiculat titlu semnat de el, în mediul adolescentin. Aveam să descopăr mai apoi, în aceiași ani, “Frații Karamazov”, “Idiotul” și “Adolescentul”.

După o pauză ce pare imensă, iarna asta mi-am dat întâlnire din nou cu Dostoievski. De data asta, “Demonii” ne-au fost mijlocitor… Ne-am regăsit cumva greoi, ca după o despărțire îndelungată. Ne-am recunoscut cu anumite dificultăți. Ne-am reapropiat unul de altul cu timiditate. Poate că nu mă așteptam la asta! Poate că nu mă așteptam să-mi fie dificil să mă adaptez unui roman de-al lui. Dar mi-a fost. Însă întâlnirea a meritat! Suntem tot noi, eu și el, aceiași și în același timp alții…

Primele pagini lansau o introducere ce mi-a părut, într-o primă fază, inconsistentă și ambiguă. Primele două părți aveam să îmi mențin această impresie, a unui suspans constant și a unui mister neașteptat. Pagini în care nu se dezvăluia totul, nu se comunica eficient între personaje, rămânând mereu ceva nespus, ceva asupra căruia urma să se revină la un moment dat. Rămâneam suspendată în ceață, de la o pagină la alta, atâtea pagini la rând, neștiind când aveam să-mi elucidez dilemele. Într-un fel, eram cucerită de acțiune și personaje, dar pe de altă parte, eram furioasă pe suspansul prelungit la care eram supusă. Aveam, cum s-ar spune, propria-mi răfuială cu domnul Dostoievski!

Încet, încet, răspunsurile au venit, iar partea a treia a romanului avea să-mi dăruiască un final extraordinar. Acesta îmi oferea nu doar toate răspunsurile a căror lipsă m-a chinuit de-a lungul lecturii, ci avea să-mi dovedească încă o dată maiestria lui Dostoievski. Totul, dar totul, până în cel mai mic amănunt, a fost perfect gândit și considerat în construirea acestui roman!

Într-un oraș dintr-un județ rusesc oarecare, o prietenie ciudată – nelămurit mult timp e faptul dacă ea are încărcătură romantică sau nu – între o văduvă influentă din înalta societate, cu resurse financiare considerabile – Varvara Petrovna și un stimabil profesor aflat sub aripa ei, Stepan Trofimovici, pare a constitui scena principală pe care cititorul va avea prilejul să cunoască nu doar eroi și eroine, ci și diferite personaje secundare sau episodice care vor da culoare și valențe diferite romanului. Personajele centrale urmează să se contureze a fi exact fiii protagoniștilor acestei prietenii, Nikolai Stavogrin și Piotr Stepanovici.

Primul apare ca fiind, încă de la început, un ins cu comportamente deviante, instabil, dar capabil să se comporte adecvat, în funcție de situație și de motivație. Practic, el este pilonul central al acțiunii, soarele în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje, într-un mod mai mult sau mai puțin direct. Stavogrin are o evoluție aparent de neînțeles în roman. Apare mereu preocupat, chinuit de gânduri nedezvăluite. Ele îi determină purtările instabile, îl fac să fie neatent și delăsător și superficial în acțiuni și relații, dar tot ele îl și umanizează, în final.

Prin aparentă opoziție, Piotr Stepanovici își face intrarea în scenă scoțând în evidență bădărănie, răutate și perfidie, dar și o lipsă incorigibilă de respect față de semeni și cutume sau deziderate sociale. Abia în a doua parte a romanului, Piotr apare în unele scene ca dezvăluindu-și adevăratele intenții, până în acel punct el nefiind decât un bufon și un păpușar, grozav de abil manipulator al unor caractere usor influențabile – Virghinski, Liputin, Liamsin, Erkel, Tolkacenko, Sigaliov. Aceștia, vrăjiți de idealul de a fi noi reformatori ai societății rusești, înghit și susțin inepțiile lui Piotr Stepanovici, iar în numele acestui ideal slab conturat și deloc argumentat, ajung să comită crime abominabile. În timp ce fiecare dintre ei își găsește cumva pedeapsa (divină sau lumească), maleficul Piotr rămâne nepedepsit. El este “Demonul” suprem, printre “demoni”…

Astfel, Dostoievski nu-și dorește să fie justițiar în acest roman. Nu-și dorește să facă dreptate… Nu-și dorește nici măcar să echilibreze balanța între bine și rău. Totuși, construiește un personaj central la care se surprinde, pe alocuri, latura umană și bună. Nikolai Stavogrin nu-l egalează în răutate pe Piotr, însă se face vinovatul moral al unor crime impardonabile: Maria Timofeevna și fratele ei, Lebiadkin și Lizaveta Nikolaevna. Împreună cu Satov, ulterior cu soția și fiul acesteia, acești inocenți sunt victimele albe ale unor uneltiri malefice.

Capitolul “La Tihon”* sau “Spovedania lui Stavogrin”, absent în edițiile noi ale romanului, este însă cel care aduce completă lumină asupra conflictului interior al lui Nikolai. Se pare că acest capitol a fost refuzat de publicist atunci când romanul a fost publicat, în numere succesive ale unei reviste rusești. Descoperirea lui într-o ediție mai veche a “Demonilor” a fost elementul edificator pentru mine în ceea ce privește povestea și parcursul psihologic al personajului central. Fără el, ceața unei intrigi complicate se risipise doar parțial. Perfecta claritate asupra frământarilor lui Nikolai și asupra destinului său, momentul de profundă introspecție a personajului central pe care acest capitol îl oferă, dă nota finală asupra romanului. Practic, grație acestui capitol, l-am regăsit pe Dostoievski, finul psiholog din “Crimă și pedeapsă”, observatorul atent al procesualității psihice și al parcursului mental al unui om chinuit, trecut prin experiențe limită pe care se luptă să le depășească, prin absolvire și iertare.

În mod suprinzător, Nikolai își provoacă propria moarte, într-o manieră identică cu a fetiței inocente de a cărui moarte se face vinovat moral. Imaginea acesteia îl urmărește neîncetat, iar din cauza aceasta, el caută asiduu, dar nu suficient de determinat, iertarea. Această căutare continuă își pune amprenta asupra întregii sale existențe în roman. Toate relațiile pe care le are, toate căutările și frământările stau sub semnul iertării mult visate. Însă când Tihon îi oferă posibilitatea umilinței, el nu se supune acesteia, ci caută iertarea și împăcarea pe alte căi. Și nu le va găsi…

~ “Demonii” – F.M. Dostoievski (Editura Adevărul Holding, București, 2011) ~

*capitolul “La Tihon” l-am lecturat din ediția “Demonii” a Editurii Cartea Românească, București, 1970.

„Fructele mâniei” de Steinbeck

DSC07322

Și m-am întors la Steinbeck… Destul de timidă și oarecum neconvinsă total de experiența anterioară a întâlnirii cu el. De data aceasta urma să mă uimească!

“Fructele mâniei” este o scriere despre visul american, despre năzuințele omului de rând, care își pierde avuțiile, sub presiunea unui context istoric nefast, fie ele constând în case de lemn uitate de lume, in the middle of nowhere, case ce poate pentru unii n-ar fi nu știu ce avuție, dar pentru alții ar fi toată agoniseala de o viață. Este o carte despre visul unei vieți mai bune… Pe alocuri, se aude glasul pământului (chiar dacă nu suntem în vreun roman al lui Rebreanu – deși similitudini există!) strigându-și notele din sufletele chinuite ale unor personaje ce nu sunt rafinate, dar care sunt, în esență, oameni cu suflet bun, ce pot fi profunzi în cugetări și sensibili în trăiri.

E o poveste care începe ca o viață nouă. Un condamnat pentru omucidere, Tom Joad, este eliberat înainte de vreme pentru bună purtare. El se întoarce pe tărâmurile natale pentru a-și regăsi familia părăsită forțat în urmă cu 4 ani. Dar timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar ce a fost odinioară “acasă” s-a spulberat, sub presiunea contextului politic. Au rămas însă oamenii dragi, o familie colorată cu care Joad va porni la un nou drum.

E o călătorie despre visare, despre exploatare și lăcomie, despre supraviețuire în condiții limită. Este lupta acestei familii care rămâne fără locuință, care pornește la drum, cu toate lucrurile îngrămădite într-o camionetă, motivată de un afiș care promite locuri de muncă, spre o lume nouă, o Californie ce pare a fi o altă țară.

Pe drum, oamenii se mai risipesc, ispitele se ivesc la tot pasul, iar mirajul unei vieți mai bune devine o realitate destul de puțin darnică. Deși pare greu de crezut că această țară, atât de civilizată astăzi, și-a lăsat copiii să moară de foame din lipsa de organizare, lumea ilustrată în roman este o filă din istoria reală a S.U.A..

“Oamenii vin cu plase ca să pescuiască doi-trei cartofi din apa râurilor, dar paznicii îi pun pe goană; vin în camioane hodorogite să culeagă portocalele aruncate, dar peste portocale s-a turnat gaz. Atunci rămân încremeniți și privesc cum alunecă încet cartofii pe apă la vale, ascultă guițatul porcilor tăiați prin șanțuri și imediat acoperiți cu var nestins, privesc cum munți de portocale se topesc devenind mormane de putreziciune; și în ochii oamenilor se oglindește dezastrul; și în ochii flămânzilor se vede cum crește mânia. În sufletele oamenilor, fructele mâniei se împlinesc și cresc în greutate, se coc în așteptarea culesului ce va să vie.” (volumul al 2-lea, pg. 207).

Astfel, ceea ce pornește ca o călătorie spre o viață mai bună, devine o luptă acerbă pentru simpla supraviețuire. Pe acest traseu, dovezile de empatie și solidaritate umană între cei loviți de soartă și de propriile alegeri apar într-o antiteză tranșantă față de indiferența înstăriților, a proprietarilor de pământuri și a conducerii unei țări care se mai numește și “țara tuturor posibilităților”.

Finalul pe care ni-l propune Steinbeck este unul șocant. Nu este happy-end-ul cu care ne-a obișnuit majoritatea filmelor americane. Este unul deschis, poate oarecum predictibil, dar care nu prevestește nimic bun. Este unul care marchează un punct de încărcare emoțională covârșitoare pe traseul căutărilor protagoniștilor, care, chiar dacă au pornit spre o existență mai bună, ajung din rău în mai rău. Sentimentul meu, după ce am citit ultimele rânduri ale romanului, a fost acela de neverosimil. Nu-mi venea să cred că s-a terminat. Nu-mi venea să cred că s-a terminat astfel. Îmi era greu să accept acest final deschis. Am rămas suspendată în poveste și profund legată și interesată de destinul personajelor încât abia după câteva secunde am realizat ca totuși ele sunt eroi fictivi.

Ați pățit vreodată să trăiți așa de intens cartea pe care o citiți încât să uitați, când ați ajuns la final, că e totuși o carte? Să priviți îndurerați ultima filă și să vă întrebați nedumeriți “Și? Ce se va întâmpla mai departe? Cum vor supraviețui acești oameni?” Să rămâneți cumva surprins că totul se oprește acolo și că nu există un “mai departe” al personajelor? Și să fiți îngrijorați pentru ele și să suferiți când suferă ele ca și cum ar fi oameni vii, cunoscuți vouă? Iar pentru câteva secunde să trăiți toate astea, fără să conștietizați nicio clipă că e totuși un roman ce poate fi inspirat, da, din fapte reale, dar care rămâne, în acel moment, un roman? Cred că atunci când se obține aceste efect uluitor în cititor, un scriior poate fi considerat, indubitabil, valoros, dăruit cu talent și viziune artistică, meritând atenția de a fi cunoscut, întâlnit și descoperit iar și iar, prin paginile sale…

 

~ “Fructele mâniei” – John Steinbeck (Editura Adevărul Holding, București, 2011) ~

„Război și pace” de Lev Tolstoi

DSC06445

Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre acest roman a fost faptul că Alexandru Paleologu l-a citit de peste 10 ori. Pentru că-l apreciez mult, această mărturisire a dânsului, într-unul din ultimele interviuri ale sale, mi-a trezit interesul spre a grăbi reîntâlnirea cu Tolstoi.

Prima mea întâlnire cu Tolstoi datează din adolescență, când am citit pe nerăsuflate “Anna Karenina”. Un roman clasic, care nu putea lipsi din lecturile unei adolescente romantice, visătoare, naive. Mi-a placut “Anna…”, dar nu a rezonat în mine la același nivel ca scrierile lui Dostoievski pe care le citeam în aceeași vreme. I-am găsit pe cei doi autori ruși destul de diferiti. Pe Dostoievski l-am perceput mereu mai psihologic, mai subiectiv, mai prezent cumva în scrierile sale, pe când Tolstoi mi se părea obiectiv, cumva rece și mai puțin prezent. Același sentiment l-am retrăit și când am început să citesc “Război și pace”. Apoi, am avut surpriza să-l descopăr pe Tolstoi prezent aici, în roman și nu doar dincolo de rândurile izvorâte din el. Din când în când el scapă câte o afirmație la persoana I plural, de tipul “armata noastră”, “trupele noastre”, cu precădere în secvențele de război ale cărții. Sunt pagini întregi în care este descrisă cu minuțiozitate atmosfera războiului ruso-francez de la începutul secolului al XIX-lea, strategiile de luptă, starea armatelor, contextul istoric real, dar și relațiile dintre cei doi conducători, Napolean Bonaparte și împăratul Alexandru. Acolo, în acele pagini, Tolstoi este el însuși, prezent, real, dovedindu-se un bun cunoscător al evenimentelor istorice, dar ți un suflet patriot.

Se spune despre acest roman al lui Tolstoi că ar avea aproximativ 550 de figuri ilustrate. Lui Tolstoi i-a luat 5 ani să-l scrie, iar rezultatul e absolut colosal. Dincolo de acțiunea foarte complexă în care sunt angrenate, ca într-o horă neobosită, aceste personaje, firul evenimentelor nu se frânge nicio clipă, pe parcursul celor peste 1600 de pagini de lectură. Personajele apar inopinat, cresc, se dezvoltă, iubesc, se odihnesc, suferă, se ofilesc… Toate acestea în fața unui cititor care cu siguranță se va identifica, măcar pentru o clipă, cu unele dintre gândurile și simțirile lor, chiar dacă venite din alte veacuri.

În această “horă” a evenimentelor și personajelor, se disting câteva figuri deosebite, care surprind prin caracterele pe care le au, prin felul în care “dansează” și prin urmele adânci pe care le lasă în roman pașii lor fermi.

Contesa Natașa Rostova apare în roman la vârsta de 15 ani, pentru ca la final să fie o femeie împlinită, fericită, soție și mama. Este unul dintre cele mai colorate personaje ale romanului. Volubilă, veselă, uneori superficială, Natașa se maturizează sub ochii noștri, de la o pagina la alta, sub bagheta iubirii și a suferinței care o însoțește, la răstimpuri. În femeia Natașa de la finele romanului se regăsesc trăsăturile definitorii ale portretului ei de început, dar și valențe noi și surprinzătoare, pe care i le-au dăruit trecerea timpului și noile roluri pe care le are.

Prințesa Maria Bolkonskaia apare ca o figură cu totul aparte, prin viața sa lăuntrică intensă, prin relația pe care o are cu Dumnezeu și credința care o însoțește la tot pasul, dându-i putere. Fără să fie o femeie care să atragă atenția fizic, la o primă privire, Maria este frumoasă, smerită, blândă, răbdătoare, modestă și timidă în năzuințe. Greu încercată în acțiunea romanului, ea își găsește fericirea și împlinirea, devenind și ea o soție devotată și o mamă iubitoare și atentă, la fel cum se dovedește a fi pe tot parcursul romanului, cu cei din jurul său.

Contele Pierre Bezuhov mi-a părut unul dintre personajele cele mai constante ca manifestări, dintre figurile care străbat romanul. Apariția lui în roman scoate de la bun început în evidență un om cu viziuni deosebite. Pierre are un parcurs surprinzător! De la sărăcie și anonimat, la bogăție și “beția” care o însoțește, uneori, Pierre caută ți se caută constant, în fiecare filă a romanului. Căsătoria lui inițială, e o încercare de zbor spre fericire, dar în același timp, o amară amăgire. Incursiunea în lumea masonică îi aduce, pentru un anumit interval de timp, satisfacții și un echilibru interior. Aventura frontului de luptă și a captivității are să fie însă revelatoare pentru el… În ce fel, rămâne să descoperiți singuri…

Și, nu în ultimul rând, o altă figură marcantă este Prințul Andrei Bolkonski. Un bărbat serios, devotat familiei sale, uneori mult prea orgolios pentru a-și permite fericirea. El însuși un “căutator” de liniște și echilibru, fără a fi un om care să se supună ușor compromisurilor sau care să facă facil derogări de la propriile principii adânc înrădăcinate în ființa sa. Prințul Bolkonski apare și dispare în roman, de mai multe ori, lăsând cititorul în așteptare, o așteptare care îl va însoți până la ultimele rânduri scrise de Tolstoi.

Cu toate că în această “horă” a evenimentelor și în idealismul meu, poate, m-am lăsat uneori copleșită de instabilitatea afectivă a personajelor și de nestatornicia sentimentelor lor, finalul echilibrat, cumva cald și lin al acțiunii, mi-a oferit un model al familiei ruse de la acel început de secol XIX, liniștind ritmul dansului existențial greu încercat al personajelor și așezându-le confortabil într-un tablou fericit.

 

~ “Război și pace” – Lev Tolstoi (Editura Leda, București, 2011) ~

„Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara

Untitled

Pe domnul Neagu Djuvara l-am cunoscut prima dată prin intermediul televiziunilor. Mi-a atras atenția permanenta sa eleganță, naturalețea, dar și luciditatea și umorul. Am citit apoi un dialog al dânsului cu George Rădulescu, “Un secol cu Neagu Djuvara” și am luat astfel contact cu o fărâmă din viața istoricului roman, din povestea sa extraordinară de viață.

Cu Filip-Lucian Iorga am luat contact tot printr-un fel de dialog al dânsului, de data aceasta cu o altă personalitate culturală de excepție, Alexandru Paleologu, în “Breviarul pentru păstrarea clipelor”.

Prin urmare, ambele nume menționate pe coperta acestei cărți le știam. Titlul mi-a stârnit interesul din prima, dar și figura jovială a domnului Djuvara, care zâmbește de pe copertă. “Trecutul este viu”… Hmmm… Cum? În ce fel?

Am citit apoi în cuvântul introductiv: “Ștrămoșii nu sunt chipuri neclare sau documente îngălbenite de vremi, nu sunt doar fișe biografice, date de naștere și de moarte. Sunt prezențe vii care îl însoțesc pe Neagu Djuvara în fiecare moment și care îl ajută să înțeleagă mai bine trecutul.” (pg. 7)

Fie că vorbește despre ultraspecializarea occidentalilor, în sensul limitării la a ști să faci profesional doar un anume lucru, o frântură de domeniu; fie că menționează despre faptul că muzica gălăgioasă pe care o ascultă tinerii și care îi scandalizează pe bătrâni, constituie totuși o cale de a scăpa de sechelele comunismului; fie că pomenește faptul că primirea Turciei în Uniunea Europeană ar însemna ca musulmanii să devină majoritari în Europa; fie că analizează rațional diferite aspecte al istoriei noastre – domnul Djuvara face un portret al istoriei și al istoricului, afirmând:

“Istoria este mereu nouă, mereu proaspătă, pentru că acela care o scrie astăzi interpretează relicvele trecutului și construiește din ele edificiul istoriei.” (pg.96)

“Cred că istoricii de valoare sunt aceia care își pot folosi și emoția pentru a înțelege faptele și oamenii din trecut. Emoția îți permite să intri în pielea personajelor istorice, pentru a le descrie. Inima istoricului trebuie să bată în același ritm cu aceea a personajului studiat. Din momentul în care simt o emoție, cred că pot reda mai bine ceea ce s-a întâmplat în trecut. Emoția apare la contactul cu un document, cu un lucru pe care-l vezi.” (pg. 100)

Dialogul se încheie cu o mărturisire surprinzător de sinceră a domnului Djuvara, intitulată scurt “Ce este în sufletul meu”:

“Ceea ce mă menține, ceea ce mi-a dat curaj în momentele cele mai grele și ceea ce, chiar în viața de fiecare zi, mă împiedică să alunec sau mă ajută în încercarea continuă de a nu o face este religia. Eu nu sunt un fanatic, ca să-ți spun în care Dumnezeu să crezi sau cărei religii să-i aparții. Însă o credință fermă în Dumnezeu și aplicarea în viața de zi cu zi a preceptelor religioase, nu numai un deism vag, dau sens vieții. Poate că nu e corect ce fac, dar, fiindcă la bătrânețe e mai greu să te trezești devreme, duminică stau acasă și citesc Biblia. Eu, personal, sunt alergic la teologie. Când începe o discuție teologică gata, credința a dispărut. Mă simt bine într-o biserică, mă rog și cred că Dumnezeu mă poate ajuta. Aș vrea să cred toată viața așa cum crede un copil.” (pg. 117)

 

~ “Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara (Editura Humanitas, 2014) ~

„Palatul chelfănelii” de Bruckner

DSC06110

L-am întâlnit prima oară pe Bruckner acum destui ani, când încercam să înțeleg ce e fericirea și cum diferă percepția oamenilor asupra ei. Din aproape în aproape am ajuns la a lui “Euforie perpetuă”. Sigur că scriitura de față nu seamănă cu nimic din acele eseuri…

“Palatul…” avea să mă suprindă. În primul rând prin prefață.  Aceasta m-a dus cu gândul la “Împăratul muștelor” al lui Golding. Înaintând în lectura ei (cartea se citește foarte ușor!), am găsit similitudini între comportamentele descrise acolo și cele care au caracterizat fenomenul “reeducării” petrecut în închisorile din Romania comunistă. Practic, “Palatul…” avea să fie încă un exemplu de degradare umană, de transformare a comportamentului uman în condiții extreme de existență și mediu.

Ne aflăm într-o țară fictivă, aflată între Elveția, Franța, Germania, Asia și Africa . Ceea ce e absolut surprinzător e faptul că reforma gândită de Președintele acestei țări  are la bază o idee în fond sănătoasă, aceea de a elimina bătăile aplicate de către părinți copiilor, în procesul educației. Calea prin care își dorește realizarea acestui obiectiv însă este pur și simplu grotescă. Pentru că oamenii nu aveau cum să se dezvețe brusc de acest obicei, el construiește un Palat al Chelfănelii, unde, în fiecare week-end “părinți și adulți, tutori și preceptori, vor putea în toată legalitatea și fără pericolul vreunei pedepse, la un pret stabilit și în schimbul unei sume modeste, să păruiască și să biciuiască haimanalele, loazele, indiferent de vârstă și de condiție socială.” (pg. 21) “Prin chelfăneală spre fericire!” – acesta urmează să fie motto-ul acestui proiect de însănătoșire a corpului social.

Chiar dacă inițial, a lovi fără motiv un copil nevinovat și necunoscut pare a fi greu de înfăptuit, o dată ce un curajos a îndrăznit, ceilalți urmează exemplul fără a sta prea mult pe gânduri. Ceea ce urmează e lesne de imaginat… Părinți care îi urmăresc și lovesc aprig pe agresorii propriilor copii, copii care ajung să fie violenți cu alți copii, ca urmare a agresiunilor la care sunt supuși săptămânal, la cele 14 etaje ale palatului. Un haos social!

“Atracțiile erau repartizate după cum urmează:

  • La etajul întâi, se trage de urechi.
  • La etajul al doilea, se dau perechi de palme.
  • La etajul al treilea, copiii sunt puși la colț.
  • La etajul al patrulea, drăcușorii întind unor adulți nostalgici degetul cel mare pentru a fi supt și unghiile pentru a fi roase cu nervozitate.
  • La al cincilea, se administrează câte o bătaie la fund cu palma și se distribuie șuturi.
  • La al șaselea, se ciupește pielea și se trage de păr.
  • La al șaptelea, se distribuie jordii.
  • La al optulea, li se aplică îngerașilor câte o sărutare sonoră și udă. N-au dreptul să se șteargă.
  • La al nouălea, sunt lovite degetele și extremitățile cu o riglă de lemn sau de fier.
  • La al zecelea, se aplică cravașa pe părțile cărnoase.
  • La al unsprezecelea, se biciuiește cu urzici proaspete dispuse în manunchiuri.
  • La al doisprezecelea, se aruncă ciulini pe pielea goală și se freacă derbedeii cu ierburi tăioase.
  • La al treisprezecelea, intră în funcțiune mașina de bătut, un robot automatizat cu patrusprezece brațe care furnizează toate pedepsele descrise mai sus.
  • La al patrusprezecelea, se poate astâmpăra setea la o cofetărie și se poate admira panorama capitalei.” (pg. 28)

O imaginație de speriat are acest Bruckner, nu-i așa?

Pe acest fundal, doi băieți, Matthieu și Baptiste, chinuiți la rândul lor de minunata reformă, vin cu o soluție, pe cât de simplă, pe atât de genială. Soluție care nu doar ca îl va cuceri pe Președinte, dar va restabili și ordinea în țara dintre țări…

 

~ “Palatul chelfănelii” de Pascal Bruckner (Editura Trei, 2013) ~

”Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian

DSC05512

Am luat cartea în mână şi, cunoscându-i doar titlul, am simţit cumva că mă ţin pe mine în mână. Am primit aventura cu curaj, sperând că poate voi găsi răspunsuri, din ea, pentru mine. Am păşit în prefaţă deja ştiind că mă voi regăsi acolo. Că o frântură din mine, mai mare, mai mică, se află între acele file.

Jeni mă privea cu simpatie de pe coperta propriului jurnal. Ştia! Ştia a priori ceea ce nici eu nu ştiam. Ştia că, undeva, în adâncurile fiinţei, eu sunt ea… Ea sunt eu…

Nu mă indentific în totalitate cu Jeni… Au fost pasaje în care lipsa asta de identificare mă supăra, tocmai pentru că ştiam că eu sunt ea, ca ea sunt eu… Nu puteam să-i înţeleg plictiseala, „flanarea”, lipsa de motivare uneori… Pentru că, privind atent în mine, nu ştiu cum şi dacă aş putea să mă plictisesc vreodată! Mi se pare atât de greu! Sunt atâtea lucruri de făcut, lucruri pentru care timpul e veşnic insuficient, lucruri pentru care „timpul nu mai are răbdare” – vorba lui Preda. Avem atâtea lucruri de descoperit – oameni, locuri, civilizaţii, cărţi, filme, personalităţi şi evenimente, sentimente şi trăsături, bucurii şi tristeţi – atâta viaţă de descoperit, încât conceptul ăsta, de „plictiseală” pare cumva incompatibil, dacă priveşti viaţa în toată bogăţia ei, în toată culoarea, în toată splendoarea… Dar n-o judec pe Jeni! Şi n-o înţeleg, până la urmă, deşi mă regăsesc adesea în rândurile – gândurile ei! N-o înţeleg pentru că nu trăiesc ceea ce a trăit ea – ce vremuri, ce oameni minunaţi a cunoscut! Pentru că, până la urmă – nu-i aşa? – niciodată n-am putea ajunge să-l înţelegem complet şi corect pe un „celălalt”, decât fiind el şi trăind exact ce trăieşte el…

“Sufăr, sufăr de prea multă luciditate. Îmi vine uneori să plâng. Aș vrea să nu mă pot gândi, să fiu lipsită de orice fel de gând. Un creier vid ar fi atât de binefăcător. Aș vrea să dorm un somn fără vise sau un vis din altă lume, cu flori și păsări, un vis în care aș fi mai frumoasă, desăvârșită și în care setea mea de tandrețe și voluptate ar fi satisfăcută! Doamne! Cât de van e ce doresc!” (pg. 25 – 26)

“Sunt singură, singură. E îngrozitor să fii singură. Dar nu e nimic de făcut. Nu poți să ieși din cleștele singurătății și să vezi de ce. Toată ziua vezi o mulțime de oameni. Vorbești cu ei, râzi cu ei, ai chiar prieteni, iubești câteodată, crezi că te înțelegi, ba și comuniezi și nu pot zice că uneori nu reușești s-o faci. Dar toate astea nu te împiedică să fii singură, îngrozitor de singură. Ești tu și nimic nu te poate face să nu fii singură. Ești legată de solitudinea ta pentru totdeauna, de totdeauna. Sunt eu și numai eu și tot timpul gândesc, deci mă schimb tot timpul și nimeni altul nu mă vede tot timpul, deci nimeni nu mă poate cunoaște cu adevarat. Eu mă știu, mă înțeleg și nu mă știu și nu mă înțeleg decât pe mine, pe nimeni altul decât pe mine. Sunt colea izolată, singură. Tot restul e o altă categorie de lucruri. Lucruri străine, pentru că sunt exterioare și pentru că nu poți fi niciodată absolut sigură de ceva din afară. Eu mă iubesc și mă disprețuiesc, și uneori aș vrea să mă bat – atât de dezgustător de imperfectă mă simt. Și totuși am o mare tandrețe pentru mine și o nemaipomenită milă. Sunt un biet lucru, atât de singuratic, dintotdeauna și pentru totdeauna singuratic.” (pg. 126 – 127)

Mă simţeam ciudat citind aceste rânduri pentru că, de nenumărate ori, Jeni menţionează că nu şi-ar dori vreodată să ajungă cineva să le lectureze… Sunt o parte din ea, o parte atât de proprie, de personală, o introspectie care-i depășește cu mult vârsta pe care o avea atunci când scria aceste rânduri. O trăire lăuntrica constantă, intensă pe care nu şi-o dorea împărtăşită cu nimeni şi pe care totuşi, fratele ei, Arşavir Acterian, a decis să o publice, după cum preciza Doina Uricariu în prefaţă… Pentru că este, alături de “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, la nivelul literaturii române, o pagină extraordinară de memorialistică!

~ “Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian (Editura Humanitas, 2008) ~

”Șoareci și oameni” de Steinbeck

DSC04659

Scriitorii americani mi-au dat mereu feelingul de răceală, de distanțare… Îi simt mai departe decât pe europeni, mai puțin sensibili. Nici măcar Fitzgerald cu al lui Gatsby nu mi-a spus foarte multe…

Primul impact: o copertă! O copertă de carte în care îl recunosc imediat pe John Malkovich… Încep să citesc cu elan (e, totuși, un autor care a luat Premiul Nobel!)… Încep să râd de cele două personaje principale masculine și de interesul viu pe care Lennie îl are pentru a prinde și mângâia șoareci… Prima replică care mi-a adus un zâmbet larg pe față, undeva pe la începutul lecturii, e cuprinsă în cele ce urmează:

” – Ce-ai scos din buzunar?

– N-am nimic în buzunar, zise Lennie șmecherește.

– Asta știu. Fin’că-i la tine-n mână. Ce-ai în mână… ce-ascunzi?

– N-am nimica, George. Zău.

– Hai, dă-l încoa’.

Lennie își întoarse pumnul închis dinspre George.

– Îi numa’ un șoarec, George.

– Un șoarec? Un șoarec viu?

– Nuuu! Numa’ un șoarec mort, George. Nu l-am omorât io. Zău. L-am găsit. L-am găsit mort.

– Dă-l încoa! zise George.

– Ooo, lasă-mă să-l țin, George.

– Dă-l încoa!

Pumnul închis al lui Lennie se supuse încet. George luă șoarecele și îl aruncă de partea cealaltă a iazului, în desiș.

– La ce-ți trebuia ție un șoarec mort?

– Îl mângâiam cu deștu’ mare cât eram pe drum, zise Lennie.

 – Na, cât umbli cu mine, nu mângâi șoareci.

(pag. 11)

Dincolo de naturalețea personajelor, de paradoxul înfrățirii celor două personaje principale – unul mai isteț, George și altul mai naiv, ca un copil mare, Lennie – apar în carte idei despre discriminarea rasială din Statele Unite, despre idealuri și puterea visului, pentru niște muncitori cu ziua la fermele sălbatice ale Americii. Până la urmă, este o carte despre prietenie și loialitate.
Am terminat cartea în zbor. La propriu. Concluzia? Nimic nu poate sta în calea imaginației, a visului… Chiar și un om mai puțin dotat din punct de vedere intelectual poate avea visuri mărețe, visuri întreținute de speranțe, poate fi constant în visare și dorințe, poate năzui departe, într-un mod propriu, chiar dacă pe undeva limitat… Visul, visurile – nu au limite!

~ John STEINBECK – Soareci si oameni (Polirom, 2013) ~