”Bal mascat” de Ionel Teodoreanu

Îmi era dor de Teodoreanu, de delicatețea, de sensibilitatea lui. ”La Medeleni” și ”Lorelei” sunt pentru mine lecturi dragi, marcante, genul acela de romane în care trăiești fiecare rând la intensitate nebănuită, astfel încât, la finalul lor, te simți pustiit. Genul de cărți care m-au însoțit la tot pasul, prin metrou, chiar pe stradă, făcându-mă să evadez din lumea mea și să uit de real.

Mi-era dor de Teodoreanu, așa că după mulți ani, am revenit la el, așa cum revii la un prieten drag, pe care îl știi mereu acolo, chiar dacă nu îl cauți decât rareori, dar îl porți mereu în suflet.

Am ales ”Bal mascat”, mai mult pentru Teodoreanu decât pentru titlu în sine. Mi-era dor să mă contopesc cu cartea pe care o citesc, atât de total. Mi-era dor de acest sentiment de contopire pe care îl trezesc mereu cărțile lui Teodoreanu în mine. Prefața m-a făcut să mă îndoiesc oarecum de alegerea mea, întrucât criticile prezentau romanul ca fiind inferior Medelenilor care l-au făcut pe Teodoreanu atât de cunoscut și iubit. Un alt semn de întrebare ridicat în prefața romanului se referea la imaginea Iași-ului pe care Teodoreanu îl prezintă într-o viziune bipolară. Culmea, tocmai Iași-ul care m-a cucerit iremediabil acum câțiva ani când am poposit cu entuziasm în inima Moldovei pentru a-i cunoaște minunățiile. Iași-ul atât de drag sufletului meu… Un Iași pe care Teodoreanu îl dezvăluie, prin intermediul personajului său principal, Andi Danielescu, aproape ca pe un erou, ca pe o ființă pe care ba o simpatizezi, ba o renegi, ba o iubești, ba o blamezi.

”Îl jigniseră cuvintele Ștefanei, dându-i conștiința futilității lui. Ea avea dreptate. Iașiul era pentru el un fel de opiu. Nu putea fără de el. Își iubea și-și ura otrava, dar nu putea trăi fără de ea.” (pg. 316)

În esență, Iași-ul apare ca o scenă imensă pe care se perindă, de-a lungul romanului, tot felul de măști. Unele rămân aceleași, cu trăsături constante și bine definite, de-a lungul spectacolului. Altele schimbătoare, snoabe, gata să alunge ineditul pentru a îmbrățisa vulgarul… Un… bal mascat!

Andi Danielescu este urmărit longitudinal în roman. Apare ca și copil. Apare ca și adolescent singuratic, care, cu tăcerile lui, își construiește printre colegi o figură superioară. Familia lui trăiește mereu cu teama că îl pândește o boală și că aceasta ar fi cauza zilelor sale petrecute închis în camera lui. Astfel, Andi este trimis să își petreacă verile la Agapia, pentru a se odihni și fortifica.  Agapia este oaza care îi aduce echilibrul, indiferent de vârstă (atât adolescentului dezorientat și indaptat, cât și tânărului soț, ulterior). Tot la Agapia, Andi trăiește primele experiențe intime.

Căutările lui, tristețile și tăcerile lui capătă însă un sens atunci când o cunoaște pe Ștefana, o tânără minionă, obișnuită cu călătoriile, aventurile și plimbările lungi, venită temporar în Iași împreună cu tatăl ei, Matei Velisar. Ștefanei îi împărtășește o mare parte din frământările sale, tot ce nu a spus niciodată nimănui, dezvăluindu-se cu o sinceritate de care nu se credea capabil. Cei doi se îndrăgostesc fulgerător unul de celălalt, în ciuda lumilor atât de diferite din care provin. Se căsătoresc fără pretenții și fast, bucurându-se doar unul de celălalt și își încep viața în doi la Iași, pe lângă familia Danielescu.

Autorul face salturi în timp între cele trei părți componente ale romanului. Prima parte, intitulată ”Andi”, îi urmărește acestuia copilăria. A doua, ”Bate cineva la poartă?”, relevă apariția Ștefanei și unirea lor, iar a treia, ”Nu-i nimeni. Se scutură castanul”, reflectă relația lor peste câțiva ani și transformările pe care timpul, anii, Iașiul, dar și măștile lui le aduc asupra lor.

Doamna Danielescu, mama lui Andi, este profesoară de Higienă, iar tatăl lui Andi este cadru didactic universitar. Andi  este fiul mijlociu al familiei. Duduia, sora lui mai mare, apare în prima parte a romanului ca o fată crescută pentru a fi o bună gospodină, docilă în relațiile familiale și nu foarte apropiată lui Andi. Luchi, fratele mai mic, nebunatic și nonconformist, este cel care îi poartă însă mereu de grijă. Iubirea lui pentru fratele său mai mare are ceva ilar în manifestări, dar și ceva candid:

”Dar mintea lui Luchi lucra necontenit pentru «salvarea lui Andi». Auzise de efectele salutare ale transfuziunei de sânge și hotărâse să ofere el «un litru-două de sânge» de-al lui pentru Andi. Se antrenase să mănânce cât șapte, ducând o viață foarte igienică, ferindu-se și de femei, pentru a-și pregăti un sânge bun, numindu-se în sinea lui, c-un zâmbet: «Vaca lui Andi».” (pg. 53-54)

 Luchi rămâne, până aproape de final, cel mai aproape de cuplul Andi-Ștefana, însă atunci când Andi preferă să se conformeze social, implicându-se tocmai în spectacolul de măști care, la nivel declarativ, îi repugnă, între cei doi frați are loc o ruptură.

Cea mai intensă parte a romanului este cea de-a treia. Au trecut câțiva ani de când Andi e căsătorit. Cu sprijinul Ștefanei, el pășește pe urmele tatălui său, devenind la rându-i cadru universitar.

Practic, în Andi are loc un conflict mocnit, care capătă amploare pe măsură ce el începe să își dorească alte lucruri decât afirmă. Lipsa de comunicare între el și Ștefana este dureroasă și nu face decât să adâncească și mai mult prăpastia dintre soți. Între timp, sora lui s-a căsătorit cu un avocat bogat și încearcă să îl atragă în viața mondenă și snoabă pe care o are, încercând să îl ademenească și cu prezența Magdei Boldur, o fostă colegă de liceu de-a lui Andi, îndrăgostită de el, devenită cântăreață cu renume internațional. Dacă până la un punct, Andi, Ștefana și Luchi formează un trio care respinge ideea conformării sociale prin participarea la seratele pompoase ale Duduiei, evitându-le pe cât posibil și respingându-le frivolitatea, treptat Andi părăsește triunghiul, lăsându-se angrenat în evenimentele mondene organizate de sora lui. De ce face asta? Pentru că acolo, printre măști și frivolitate, el are încă imaginea de om superior, creată în adolescență. Persoana Magdei îi dă, de asemenea, sentimentul încrederii în el însuși, pentru că o poate domina și pentru că ea îl venerează invariabil. Comparativ, acasă, lângă Ștefana, se simte inferior. Inferior și lipsit de încredere în sine în fața transparenței ființei ei care se poartă așa cum crede și simte, nu așa cum și-ar dori alții. Ștefana este un fel de what you see is what you get, fără nicio mască în dotare, fără dorințe ascunse, sinceră cu sine și cu ceilalți și corectă în aprecieri. Astfel, o parte din Andi tânjește după dezirabilitatea socială, iar această parte își face treptat tot mai resimțit glasul. Egoul lui Andi se hrănește din aprecierile exterioare căsniciei lui – aplauzele studenților în amfiteatru, atunci când predă, dar și imaginea de intelectual profund pe care o are în Iași.

Problemele cuplului sunt atât de profund marcate de lipsa de comunicare dintre cei doi, încât, citind acele pagini, am simțit o tristețe intensă pentru această deteriorare nenecesară. Simțeam că există soluții pentru ei și mă revolta faptul că ei nu le văd. Am uitat că sunt un simplu cititor al unei povești, intrând în rolul observatorului în căutare de soluții, ca și cum ar fi fost cuplul meu, relația mea, căsnicia mea în joc. Eroii lui Teodoreanu nu aveau însă nevoie de soluțiile mele, deoarece destinele lor erau demult trasate de condei. Apogeul acestui conflict al tăcerii mi s-a părut concentrat în momentul în care Luchi le face o  vizită pentru a aniversa căsătoria lor, iar ei au uitat cu desăvârșire de această aniversare, Andi culcându-se enervat, iar Ștefana rămânând cu gândurile ei (pg. 305). Un alt moment de intensitate mare este cel în care Luchi se îmbată, supărat fiind că Andi frecventează cercul snobilor la conacul surorii lor (pg. 354). Aceste necazuri au vagi tendințe de ameliorare ce coincid cu vagile momente lucide, de revenire ale lui Andi, adică acelea în care își amintește ce mult o apreciază pe soția lui și faptul că nu vrea să o piardă. Un astfel de moment este localizat spre finalul cărții, când, vacanța de vară petrecută la Agapia, norii, munții, ploile și plimbările lungi regăsite îl fac pe Andi să se redescopere, ca înainte, să-și recapete echilibrul interior, să-și redescopere sinele, dar și dragostea pentru Ștefana

”Regăsind-o pe Ștefana, regăsise în sufletul lui mirosul fragilor pe care-i întâlnești în munți numai atât de aromați cum sufletul îi scoate din adâncul lui în clipele de mare puritate a dragostei. Nu mai cetea nici cărți, nici ziare, nici scrisorile pe care le primea. Privea numai ce-arată munții și asculta glasul Ștefanei. Și devenise ca și munții de pe acolo, un elan spre cer, vânjos și îndârjit sihastru, împrejmuind o albă monastire și un glas de clopot.” (pg. 357)

Revenirea e însă doar temporară, ca și alte reveniri ale lui și ale relației. Reîntors la Iași, la reluarea cursurilor universitare, Andi cade iarăși pradă vechilor lupte interioare. În esență, personajul lui Andi este la fel de instabil precum e viziunea lui asupra Iași-ului.

Finalul este o plecare, fără rămas bun. Un nou început de drum. Oare va mai fi loc pentru vreo revenire? Nu vă voi oferi un răspuns în acest sens. Vă spun doar că Andi devine ceea ce părinții lui își doreau pentru el, un politician cunoscut, având la braț femeia care să îl completeze fizic, nu și sufletește, continuându-și astfel defilarea prin… balul mascat…

 

~ ”Bal mascat” de Ionel Teodoreanu (Editura Minerva, București, 1970) ~