Încep prin a vă mărturisi că am așteptat cu nerăbdare apariția acestui roman în limba română, așa cum aștepți mireasma de aer primăvăratic, după o iarnă lungă și grea. Așa cum aștepți câteva zile de binemeritată vacanță, după o perioadă solicitantă. Sau, mai nou, așa cum aștepți o plimbare liberă în parc, după o perioadă de izolare…
Cred că o parte din mine resimțea, la un anumit nivel, trăirile încă pâlpâinde ale lecturilor anterioare ale aceluiași autor. Ele și-au pus amprenta asupra mea și asupra caracterului acestei așteptări. Așadar, de îndată ce cartea a fost publicată la noi, am procurat-o fără să stau pe gânduri. Așteptările-mi erau mari, recunosc. Și recunosc că lectura a fost greoaie la început. Simțeam că înaintez anevoios, că îmi scapă ceva. Îl găseam pe Vodolazkin în rândurile pe care le citeam, dar în același timp, parcă nu-l găseam. Am avut, o fracțiune de timp, sentimente contradictorii vis-a-vis de acest roman, tocmai pentru că așteptările îmi erau ridicate, iar prima parte a cărții nu m-a cucerit, așa cum mă așteptam. Am trăit însă de multe ori, pe propria-mi piele, convingerea că e atât de importantă starea pe care o avem atunci când ne întâlnim cu un anumit act artistic, fie el tablou, piesă de teatru, roman. Aceasta își pune indubitabil amprenta asupra impresiilor pe care arta, în orice formă ni s-ar prezenta ea, le lasă în noi. E vorba de o anumită disponibilitate pe care o avem, în măsură mai mare sau mai mică, ca privitori-spectatori-cititori. O predispoziție trecătoare, însă deosebit de relevantă, de a pătrunde actul artistic, în esența lui sublimă, de a te apropia sau nu de viziunea creatorului, de a o aprecia în mod autentic sau doar superficial. Și asta mi-e mărturia… În ciuda așteptării și entuziasmului de a putea citi cel mai nou tipărit roman al lui Vodolazkin, dispoziția mea nu a fost cea pe care mi-aș fi dorit-o, când l-am început. Romanul m-a cucerit treptat, printr-o dinamică crescândă pe care la început nu mi-o imaginam. Credeam că, pur și simplu, nu avea să fie experiența pe care o așteptam. Însă a fost o altfel de experiență, una frumoasă, surprinzătoare… Până la urmă, l-am regăsit pe Vodolazkin, acel Vodolazkin care se joacă constant într-un univers al meditației asupra timpului, memoriei, iubirii…
Romanul este scris într-o manieră neobișnuită, pornind de la alternări prezent-trecut, până la momentul întâlnirii acestora într-un prezent continuu. Acțiunea îl urmărește pe Gleb Ianovski, un virtuoz al chitării, arhicunoscut la nivel național și internațional. Născut la Kiev, urmând universitatea la Sankt-Petersburg și cunoscând succesul la Munchen, Gleb ajunge ca la vârsta de 50 ani, în plină strălucire artistică, să fie diagnosticat cu boala Parkinson. La început, semnele sunt abia sesizabile, dar suficiente pentru a trezi spaima în cel care produce buchete de senzații sonore, folosindu-și, în mod primordial, mâinile. Un scriitor rus pe care îl întâlnește absolut întâmplător, se oferă să îi scrie biografia. Gleb este astfel provocat să își dea frâu liber amintirilor, pornind cu cele ale fragedei copilării. Confruntându-se cu ele, este oarecum pus în postura de a-și urmări trecutul ca într-o oglindă, reușind astfel să dea un sens mai profund propriei existențe. Tot din întâmplare, o întâlnește pe Vera, o tânără pianistă de 13 ani, fiica unei vechi cunoștințe, la rându-i măcinată de o boală gravă. Prietenia cu Vera îi aduce o nouă perspectivă asupra bolii, dar și asupra noțiunii de familie, defocalinzându-l de pe propria-i persoană și ajutându-l să își accepte condiția, dar și să îi privească mai atent pe ceilalți și să se centreze pe a-i face fericiți, pe a construi, prin intermediul resurselor pe care le mai are, ceva valoros și trainic.
Conceput ca un duet, al muzicianului și al biografului său, romanul pendulează între prezent și trecut, între viață și perspectiva morții ce ar putea fi învinsă nu prin muzică, nici prin iubire, ci prin forța memoriei și a cuvintelor. ”Brisbane” este de fapt un loc care, din punct de vedere geografic, are prea puțină legătură cu romanul nostru. La nivel ideatic, însă, el reprezintă o țintă a visurilor noastre, un loc de refugiu imaginar pe care fiecare dintre noi îl caută mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, în încercarea perpetuă de a găsi liniștea, fericirea și împăcărea deplină cu sine și cu ceilalți. Și, într-o anumită măsură, o himeră…
”Înțelegi, în viață unele evenimente sunt echilibrate de altele. Una și aceeași melodie poate suna la început în minor, iar după aceea în major. Sau invers.” (pg. 101)
”Uitându-se la masa neagră a podului, înțelegea că nopțile acelea îi vor rămâne pentru totdeauna în minte și i se strângea inima gândindu-se la amintirile viitoare. Știa că își va aminti fața de masă cadrilată, cu urma rotundă lăsată de o cană fierbinte, scaunele vieneze instabile, paharele ciocnite cu zgomot și hohotele de râs. Peste, să zicem, treizeci de ani – vor mai râde oare toți în hohote? Și, dacă da, atunci – unde?” (pg. 192)
”Să fi sunat acum la Brisbane și să-i fi dat mamei să asculte. Ca să se liniștească întru câtva. Să-i spun că, uite, muzica răsună din nou în viața mea, și că asta e o fericire. Dar pe de altă parte – parcă e și o tristețe, pentru că muzica asta perfectă se va sfârși și ea. Și aici mama (n-o cunosc eu?) ar obiecta că perfecțiunea nu se sfârșește – doar se transformă în altceva. Nu neapărat în muzică – în cuvânt, în peisaj, în gest – puține lucruri sunt perfecte pe lume? În fine, în tăcere, fiindcă numai tăcerea deține perfecțiunea deplină.” (pg. 228)
”Sunt liniștit în sufletul meu. Sunt parte a orașului în noapte. Mi-am petrecut aici copilăria, ea îmi servește de pavăză. Merg, nevăzut pentru ceilalți, într-un nor de amintiri. Ating cu palma casele, fiindcă le cunosc pe fiecare în parte: cândva intram sau, pur și simplu, treceam pe lângă ele. Oprindu-mă, stăteam de vorbă cu câte cineva – când? Cu cine? Cu piciorul pus pe piatra unei borne. Cuvintele se agață în memorie nu de interlocutor, ci de loc. Apari după zeci de ani, iar cuvintele sunt aici, atârnă, poftim, ca înainte – de case, de copaci – ca noi-nouțe. Dar borna nu e. Ca să nu mai spun de interlocutor.” (pg. 267-268)
”Uite, să zicem că viața mea a cunoscut mereu o dezvoltare. Așa, ca și cum se desfășura un covor splendid în fața mea. Și, brusc, covorul s-a sfârșit, înțelegi? Stau și n-am idee ce să fac. Nici cea mai mică idee. Care e sensul în această situație? Mefodii (n. n. bunicul lui Gleb): tu pornești de la faptul că pe covor poți să mergi numai înainte. Dar nu e așa. Dezvoltare înseamnă desfășurarea a ceva înfășurat. A acestui covor. Uite, a ajuns la capăt, și tu stai și te uiți înainte. Dar în spatele tău sunt modelele din țesătură – umblă pe ele cât poftești. Gleb: dar în acest caz se poate merge numai înapoi, din azi în ieri. Ce sens e în mișcarea asta? Mefodii: prin prisma veșniciei, nu există nici timp, nici direcție. Așa încât viața nu este momentul prezentului, ci toate momentele trăite de tine. Gleb: tu vorbești despre prezent ți despre trecut, dar taci despre viitor – așa, ca și cum n-ar fi. Mefodii: dar nici nu e. În niciunul din momente. Fiindcă el vine numai sub formă de prezent și, crede-mă, diferă foarte mult de reprezentările noastre despre el. Viitorul este o grămadă de fantezii. Ori – și mai rău – de utopii: pentru realizarea lor se sacrifică prezentul. Tot ce nu are viabilitate e trimis în viitor. Gleb: dar îi este propriu omului să aspire spre viitor. Mefodii: ar fi mai bine ca omul acesta să aspire spre prezent.” (pg. 360)
”- Ochelarii sunt vintage, i-am căpătat de la un monah. Zâmbetul i se topește. La viitor te gândeai acum?
– Ești clarvăzător, părinte?
– Nu, doar văzător – mulțumită ochelarilor ăstora: îți tremură mâna. Bănuiesc că ești grav bolnav.
– Încă nu demult, mi-era frică pentru viitorul meu, să nu mi-l ia boala. Dar acum, știi, nu-mi mai e.
– Viitorul e ușor de luat, fiindcă nu există. Nu e decât iluzie. E greu să iei prezentul și, și mai greu – trecutul. Și e imposibil de luat, vă aduc la cunoștință, veșnicia. Își pune palma pe capul meu. Dacă boala îți micșorează zilele, să știi că în cazul acesta în locul lungimii zilelor ți se va da adâncimea lor. Dar ne vom ruga ca nici lungimea lor să nu se micșoreze.” (pg. 365-366)
~ ”Brisbane” – Evgheni Vodolazkin (Editura Humanitas Fiction, București, 2019) ~
Rânduri by Dorothy 