Am văzut filmul ”Hoțul de cărți” în urmă cu ceva vreme. Și mi-a plăcut! A rămas undeva în memoria mea ca unul ce merită văzut. Nu mi-am propus neapărat atunci să investighez dacă la baza lui stă un roman și nici să citesc neapărat romanul, odată ce am aflat că există. Totuși, întâlnirea cu acesta m-a bucurat, atunci când s-a întâmplat să se petreacă. Am acceptat propunerea de a-l lectura, chiar dacă ordinea firească de a citi întâi cartea și a viziona ulterior pelicula, deja fusese inversată de circumstanțe.
De la prima pagină, ceea ce m-a frapat și mi-a creat o senzație de ușor disconfort a fost ”povestitorul” romanului. Nu aș vrea să divulg aici identitatea lui, pentru că mi-aș dori să aveți aceeași surpriză ca mine. A trebuit să apreciez ineditul acestei alegeri a autorului, în ciuda reticenței și stupefacției mele. A trebuit, de asemenea să mă adaptez acestei prezențe și să admir faptul că ea a fost mai mult decât oportună, dat fiind subiectul romanului.
Da, încă o carte-film despre evrei și Germania nazistă… Unii ar putea spune că au fost deja prea multe, că subiectul este suprasaturat. Însă și dacă am gândi așa, nu putem să nu apreciem fiecare carte, film, în ultimă instanță creație produsă de inspirația acelor vremuri cumplite.
Treptat dezvăluită cititorului, Liesel Meminger este o copilă puțin trecută de 10 ani, adoptată de o familie din suburbiile Munchenului, în urma unui eveniment nefericit în care își pierde fratele mai mic, mama ei biologică aflându-se în imposibilitatea de a o îngriji mai departe. Deși aparent lipsită de afecțiunea mamei adoptive, Liesel se adaptează treptat noii ei vieți, dezvoltând o relație apropiată cu noii ei părinți. Cel mai aproape îi este tatăl adoptiv, Hans, cu care dezvoltă o relație caldă, strânsă, plină de candoare și pe care îl numește, în mod alintat, ”papa”:
”Papa a stat cu mine astă seară. A adus acordeonul jos și a stat aproape de locul în care Max obișnuia să stea. Mă uit adesea la degetele și la fața lui atunci când cântă. Acordeonul respiră. Sunt linii pe obrajii lui. Par desenate și, dintr-un motiv anume, atunci când le văd, îmi vine să plâng. Nu este din cauza vreunei tristeți sau mândrii. Doar că îmi place modul în care se mișcă și se modifică. Uneori cred că papa este un acordeon. Când mă privește, și zâmbește, și respiră, aud notele.” (pg. 549)
La acomodarea ei la această nouă existență, un rol important îl joacă Rudy Steiner, băiatul vecinilor, care îi e alături la bine și la rău, atât la școală, cât și pe stradă, la jocurile de fotbal, la altercațiile de după ele, dar și la micile furtișaguri de mere sau cărți. Cei doi parcurg treptat, mână în mână, un drum al maturizării, de-a lungul acțiunii romanului, o maturizare influențată pe alocuri de întâmplările istorice ale Germaniei din prima jumătate a anilor ’40. Sărăcia, lipsa hranei, dificultatea de a găsi de lucru, încununate de cumplitele bombardamente și de paradele evreilor, îi leagă pe locuitorii de pe strada Himmel într-o horă a luptei pentru viață, dar și pentru libertatea de exprimare.
”Nu cu mult înainte ca sirenele să anunțe sfârșitul raidului, Alex Steiner (n.n. tatăl lui Rudy) – omul cu un chip impasibil, de lemn – îi luă pe copii de lângă piciorul soției sale. Întinse mâna, și apucă mâna liberă a fiului său. Kurt, încă stoic și cu privirea încremenită, o strânse și mai tare de mână pe sora lui. În curând, toți cei din beci se țineau de mână unul pe celălalt, grupul de nemți formând un cerc aproximativ. Mâinile reci se topeau în cele calde și câteodată faptul că simțeai pulsul unei alte ființe omenești era reconfortant. Trecea prin pielea palidă, crispată. Unii își închideau ochii, așteptând moartea care să pună capăt lucrurilor sau sperând un semn că raidul se terminase. Meritau ceva mai bun acești oameni?” (pg. 396-397)
”Urmărind scena, Liesel era convinsă că acestea erau cele mai amărâte suflete în viață. Asta este ce a scris despre ei. Foamea îi mânca pe măsură ce înaintau, unii dintre ei privind pământul pentru a-i evita pe oamenii de pe partea cealaltă a străzii. Câțiva se uitau rugător la cei care veniseră să le observe umilirea, acest preludiu al morții. Alții implorau pe cineva, pe oricine, să facă un pas înainte și să-i prindă în brațe. Nimeni nu a făcut-o. Indiferent dacă au privit această paradă cu mândrie, indiferență sau rușine, nimeni nu a făcut nimic să o întrerupă. Nu încă.” (pg. 414)
După ce îl adăpostesc în subsolul casei pe tânărul evreu Max, fără ca nimeni să știe acest lucru, fiecare astfel de paradă devine un episod și mai cumplit de urmărit. Cu atât mai mult cu cât Max devine pentru Liesel, cât timp stă ascuns în casa lor, un prieten drag, cu care poate comunica într-un mod special, căruia îi poate face mici daruri și care se bucură pentru ele și, mai ales, căruia îi poate citi. Consider că, în paginile care creionează această frumoasă prietenie, este cel mai evident limbajul plastic, metaforic al cărții, comparații și asocieri atât de sublime prin naturalețea și naivitatea lor, încât ele nu ar putea fi realizate astfel decât prin ochii unui copil. Și ce ochi?! Privirea albastră a lui Liesel Meminger care tronează, cu forță, de pe coperta cărții, este aceeași din filmul urmărit de mine în urmă cu câțiva ani. Memoria vizuală mi-a oferit cadrul perfect peste care să construiesc, prin intermediul fiecărui cuvânt citit, lumea lui Liesel.
Astfel, dincolo de contextul unei istorii necistite și inechitabile, cartea povestește lupta unei tinere cu vorbele. O luptă ce capătă fațete diverse și nuanțe variate pe parcursul romanului. Oarecum circular, la început Liesel urăște cuvintele, datorită dificultăților pe care le avea în lecturarea lor. Apoi, după ce își dezvoltă abilitățile de lectură, exersând noapte de noapte împreună cu tatăl ei adoptiv, în subsol, la lumina lămpii cu kerosen, devine prietena cuvintelor. Pentru cuvinte și cărți și pentru a continua și descoperi continuu povestea cuvintelor, ea devine ”hoțul de cărți”. Și tot din cauza lor se răzvrătește la final, rupând filele unei cărți și făcând dezordine în biblioteca soției primarului, Ilsa Hermann, principala ei sursă literară. Așadar, Liesel duce o luptă cu Führer, dar și cu vorbele. Cu ele rămâne, în strânsă îmbrățișare, și în final, atunci când lumea ei se prăbușește la propriu și la figurat…
”După cum s-a dovedit în acea zi, Ilsa Hermann nu i-a oferit doar o carte lui Liesel. I-a dat și un motiv să petreacă timpul în subsol – locul ei preferat, prima oară cu papa, apoi cu Max. I-a dat un motiv să-și scrie propriile cuvinte, să-și aducă aminte că tot ceea ce a adus-o la viață au fost cuvintele. «Nu te pedepsi», o auzi spunând din nou, dar va urma pedeapsă și durere, și va fi fericire de asemenea. Asta însemna să scrie.” (pg. 547)
”Curând, nu mai erau decât fărâme de cuvinte împrăștiate printre picioarele ei și peste tot în jur. «Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Führerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?»” (pg. 543)
~ ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak (Editura Rao, București, 2005) ~
Rânduri by Dorothy 